ACUM.TV

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

23 Decembrie 1996

Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.

24 Decembrie 1996

Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.

24 Decembrie 1996

Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.

Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.

Poarta Transilvana

Sfarsit de septembrie cu frunze cazatoare precum anii cu umbrele peste cartierul din spatele garii. Avionul dinspre Muenchen aterizeaza in Sibiu. Aeroportul dintre munti si nori infloreste precum un crin imperial intr-un parc comunal.
Vamesii zambesc. Sibiul ma intampina asemenea cainelui batran si orb in fata portii bucurandu-se de sosirea mea.
Spre deosebire de aeroportul bucurestean Sibiul isi deschide poarta cu mii de ochi si lacrimi.
Nedumerit credeam ca am incurcat orasul sau tara. Imi ridic valizele impovarate de dor.
Vamesii ma lasa sa trec fara a plati nici un tain.
Sunt acasa.
Drumul dintre arini coboara in rotocoale de cantec rotit de ani si catrinte imitand floarea de camp.
Podisul Cibinului isi deschide copertile timpului. Orologiul din turn domina peste lume.
Poarta cea mare mirosind a lemn de paltin isi canta pasii fiului ratacitor.
Vita de vie isi inclina rubinul.

Hansel si Gretel

Gara pustie hiberneaza sub clopul de clestar.
nu e drum si nici poarta catre lume.
Frate si sora, mana in mana infrunta viscolul,
intreaba vantul.
intreaba stalpii de telegraf invesmantati in alb,
intreaba fulgii inmiiti ca fluturi:
– Mai e mult pana la casa cu ferestre din lemn pictat in primaveri si rauri line ?
Iarna cu sticla din ochii lupilor vrajmasi le face semn ca aproape e casa din turta dulce .

Frate si sora merg inainte,
mana in mana
printre dune si copaci schimonisti in gheata.

Copii uitati de tati si mame ratacesc,
pasarile noptii au mancat firimiturile de paine ale intoarcerii.

Ninge peste urmele ghetelor mult prea mici,
departe de gara pustie,
departe de casa.

SEMNAL EDITORIAL

In curand va apare antologia de poezie Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem, Casa de Presa si Editura Tribuna Sibiu sub indrumarea lui Florin Predescu si a Saptamanalului Electronic RLIV din Washington,DC.
Volumul este prefatat de catre criticul si profesorul Ion Dur si reproduce cateva ilustratii din creatia pictoritei Dorothy Maier (SUA).
Poezia apartine catorva autori sibieni, dedicata orasului natal de pe Cibin.
Intalnim versuri scrise direct in limba franceza, engleza si germana, precum si in traduceri.

Johannes ZULTNER (Germania)

KLAGE

Kein Schrei
höchstens der letzte
Laut eines Erstickenden kaum
zu hören aber heftig
sichtbar als rotes Zucken der Luft
und Glieder
deren Stummheit nachher alles
sagt
aber
wem

Andrei ILENI

Orasul interzis

Nu sunt fiul tãu.Femeia mã revendicã
pe o peliculã tapitatã cu portretele altora
in memoriile din gándul pãianjenului
mã revendic
pe ziduri in unghiurile dintre cuvinte.
\”Si eu imi iau ochii mei verzi\”
si mã rãsfãt in plimbare.
La un moment tiglele erau verzi
si nicidecum ochii de pe orizontul piezis.
Se priveste cu privirea maternã dinaintea
privirii interzise.
Ca un iepure de casã in vizitele interzise.
Ca o privire prin care te uiti.
De parcã mi-as uita ochii pe pragul
din podul privirii.Mã uit ca proasta in ochi
un fel de amurg intr-o scenã de dragoste
si vine un ostas de mutenie.
Isi trage cuvintele peste fatã
la un moment pentru cã nu e fiul tãu
si nici imaginea cu o femeie
nu mã sperie.
Orasul e interzis.
Mã uit printre bronhii de tiglã de mánã.

Ea imi zãri silueta
alãturi de cea a sfioasei sale sotii.
la ora cánd isi lasã sunetul
la picioarele palatului intr-un oras cu bãrbatii ispititi in memorie.

Dumitru CHIOARU

PIAŢA AURARILOR

Înalte ziduri cu flori în ferestre
escaladate de-o scară de piatră
adăposteau larma negustorilor de giuvaeruri
în Piaţa Aurarilor
mătăsuri catifele şi atlazuri
se vălureau sub adieri de vînt
cununi de mireasă armuri cavalereşti
măşti viu colorate
se-nfiorau pe stîlpii proaspăt vopsiţi
în fiecare zi de tîrg
cărţi învelite-n piele
scoase din teascul unui meşter neamţ
sub degetele inelate ale tîrgoveţilor
îmbrăcaţi în haine de duminică
– nimic din ce-a fost! –
privirea mi se roteşte oarbă
pe zidurile în dărîmare
o copilă cu cîrlionţi de aur
şi cunună de mireasă
coboară Scara Fingerling plutind
îşi împrăştie rochiile peste pietre
şi joacă şotron
mîna mi se inelează-n preajma ei
brusc o strivesc sub pleoape
şi piere într-un rîs zglobiu
ca şi cum ar ploua cu monezi de aur
deasupra acoperişurilor.

Mihai POSADA
/BURG/

Sibiu al vremii care trece
oraş crescut printre castani
pe sub arini cu bolta rece
ca sărutarea ursulinilor bălani

managerii tăi culturali vorbitorii
cu spiritul lor tutelar
mai caută-n prea sublimate istorii
feericul Cerc Literar

unii băură lapte dintr-o lupoaică
ceilalţi au crescut lângă Şcoala de Câini
icoană ascunsă în grabă de-o maică
iubirea când cade când creşte din mâini

într-un haiku sibian i-ar îmbrăţişa
înalţii cărunţii
– unde bate inima –
la stânga: munţii

Ioan Radu VACARESCU

POD

Vântul toamnei
Freamătul letargic al frunzelor risipite pe pod
Aştept să apari de după pereţii mesivi
ai bisericii evanghelice

Podul adevărului
singurul pod al adevărului
care există
deşi e numit al minciunilor
singurul pod numit al minciunilor

O să apari de după colţ
cu şuviţele de păr negru răzleţite peste frunte
cu mâinile şi obrajii reci

Ne vom sprijini de balustrada de fier forjat
ruginită de ploile imense care-au căzut peste burg
şi de brumele toamnelor lungi

Ne vom săruta pe singurul pod al minciunilor
singurul pod zis al minciunilor

BRIDGE

Autumn wind the music
Of leaves scattered upon the bridge

I’m waiting for you to come beyond
The bulky walls of the Evangelic Church

The Bridge of Truth
The only bridge of truth
Existing
Although it is named the bridge of lies
The only bridge named the one of lies

You will loan beyond the corner
Your black hair falling in locks upon your forehead
Your cheeks your hands so cold

We’ll lean on the wrought iron balustrade
Now rusty from the tremendous rains
Fallen upon our old town
And terf long autumns hoarfrosts

We’ll kiss on the only bridge of lies
Existing
The only bridge named the bridge of lies

(Translation by Mircea Ivănescu)

Florin PREDESCU

Cavalerul si moartea

As fi vrut sa-mi ingrop fata si anii printre castanii de dinaintea cetatii
granit slefuit de pietrarul numit timp si numai de el fauritor,

lespedea ca o batranete apasa mereu,
candva apa trecea mladioasa peste piatra
precum femeile isi lipeau sanii de trupul meu.

Piatra incetineste visul despre apa si râu,
cavalerul nu mai rabda platosa si fierul,

e vremea vinului in crame dincolo de poarta cetatii,
a somnului dupa cruciade pierdute
si singurul lemn sfant taiat dintr-un maslin la Ierusalem
infloreste lumina inca.

Bat clopotele in Sibiu,
toamna isi arunca armura,
pietrarul taie stanca si marmora nestiind pentru cine anume
dintre noi.

%

Intrarea in Ierusalem

Cohortele romane nu puteau sa astupe glasul si tremurul salciilor peste ape,
Maria Magdalena ingenunchiind in lacrimi,
doar maslinii mai stiu suferinta din cetate.

Cuvantul Domnului Iisus urca si astazi,
arborele de matase, migdalii infloresc cantarea de la un ocean la altul.

Carte din Ardeal

Arborele pe trunchiul caruia candva scrijelisem o inima,
creste in mine cu ramuri, cu frunze cu tot
in zilele de vara si
fanul proaspat cosit ,
din fantana impietrita albastrul se rostogoleste pe covorul de dinaintea lumii.

Tata imi scrie,
au inflorit cartofii dintai, viţa e in floare….

E semn ca sunt departe si munca n-are cine-o face.

Breakfast in America (IV) Un roman despre Mafia

Christopher Gambino se numara printre putinii autori preocupati de re –scrierea vietii membrilor organizatiilor mafiote din New York intr-o fresca realista, palpitanta.
Romanul My Only Son (Nicole Productions, Inc., 2004ISBN 0975908502, 9780975908501/396 pages) se deruleaza intr-o linie narativa in care personajul principal Vinny este portretizat din copilarie si pana la maturitate in contrast cu tatal sau, Sonny Denucci, mentorul si capul mafiei italo-americane.
Fiul unic al mega-gansterului si clanului Denucci trebuie sa urmeze regulile stricte ale organizatiei de tip sicilian. Puritatea copilului si a mamei sale se accentueaza din ce in ce mai mult, genereaza conflictul, drama intregului roman.
Signora Denucci nu mai suporta umilinta, represiunile, abuzurile maritale si incepe sa se revolte.
Fiul unic incepe sa inteleaga faradelegile, intreaga retea administrativo-politica patrunsa de coruptie (medici, politisti, procurori, judecatori mituiti facand jocurile mafiotilor).
Conflictul se amplifica in trei registre : revolta copilului si mai tarziu a tanarului impotriva unei autoritati paterne de fier, dictatoriale ; revolta impotriva faptului ca tatal conduce intreaga masinarie a crimei organizate ;
revolta impotriva comportamentului de tiran vis-a-vis de sotie.
Copilul, tanarul, ca mai tarziu omul matur, distinge caracterul angelic al mamei de lumea criminala din anturajul interlop al tatalui.
Personajul este urmarit cu un simt psihologic de mare acuratete fiind surprins in momente de criza, de situatii limita cum ar fi imposibilitatea de a riposta rigorilor unui clan mafiot.
In ciuda aspiratiilor sale de a studia, de a deveni un avocat stralucit, tanarul este tarat in marasmul crimei. Este nevoit sa ucida, sa traiasca printre raufacatori si narcotraficanti si in final sa intre in puscarie.
Ar fi vrut o alta viata, un alt destin. Ii este prescris sa faca jocul tatalui care ii repeta si ii impune sa-l urmeze si sa ii ia locul candva in conducerea organizatiei criminale.
Nu intrevede nicio iesire. Bunica din partea mamei ii destainuie lui Vicenzo ca fiinta cea mai draga lui a murit ucisa de catre propriu-i sot, Sonny.
De acum nu mai este vorba de conflict de generatii, dezacorduri, nespunere, ci de ura si de sete de razbunare. Pentru Vinny (Vicenzo), tatal sau nu mai reprezinta tatal, il reneaga si ii doreste detronarea, moartea. Dupa ezitari indelungi accepta colaborarea cu FBI-ul .
Romanul, in realismul si simplitatea stilistica, atinge intensitati proprii tragediilor antice repuse intr-o scena contemporana, a metropolei americane si totodata omniprezente in natura umana de pretutindeni.
Tragismul si drama fiului strivit de un tata despotic constituie tema romanului, ca si a unei viitoare ecranizari a cartii My Only Son, considerat deja ca un viitor succes cinematografic.
Cu acordul autorului voi putea traduce romanul in romana si voi reproduce in numerele viitoare pasaje relevante menite sa transpuna cititorilor saptamanului nostru www.Acum.tv , episoade inedite vazute din interiorul lumii interlope mafiote.
Romanul My Only Son este caracterizat ca a doua carte importanta despre lumea mafiota din New York-ul anilor ’70-’80, desi autorul ne avertizeaza ca nu e vorba decat de o fictiune…

Posibil colind in Washington

Copiii din noi o iau razna prin valea metropolitana,
putinii arbori supravietuiesc in iarna laminata, neaua tese
broderii in mii de songuri,
jos pe raul inghetat Isadora cea deapururi te imbie
la dans pana-n zori.

Barul cat un fagure difuz isi balangane staniolul coclit,
te inchizi in coltul cu fereastra catre lume,
catre cerul instelat doar pe un poster prafuit,
poate catre parcul cu arini unde inca si acum
ninge peste alei in noaptea de Craciun.
Odata a fost zeita cea buna promitand darul de pret celui ce gaseste vascul de aur
anume tainuit in dumbrava de argint.

Copiii din noi alearga si acum prin zapezi,
cautand printre mesteceni, printre brazi
tineretea fara batranete.
Ninge peste alei.

Camp cu maci (1)

Dimineata la intrarea in sat alearga desculta prin colbul
drumului de dinaintea lumii,
fetita cu un mac in par
si cu inul in falduri – este ca si cum iti revezi propria copilarie – iti stergi fruntea batrana si ai vrea sa stergi anii ca pe o ploaie de vara pe parbrizul incetosat al masinii timpului.

Bunicii, vecinii sprijiniti de gardurile din lemn uscat, te privesc inca si vor sa le mai citesti din ziarele cu care altadata inveleai painea si minciunile
insirate ca falsele perle de sclipici la gatul slinos al bestiei pandind sub pod.
te cheama sa le spui cum s-a mai intamplat cu livada si albia raului, oglinda secata printre otetarii sterpi.

Dimineata la intrarea in sat
se taraste in noroi de polietilena.
cantece barbare de la Instanbul si Cairo
alearga de frica mileniului
printre macii uriasi ca niste clopote rasturnate in somnolenta si betie,
departe de sat si de noi.

Noiembrie in West Virginia

Frunza zangane printre zoaiele de aur ,
Zlatna noua cu zimbrii ziditi in zale zornaitoare
jos pe rau,

copiii zambesc soarelui crezandu-l un zmeu de staniol – e inceputul unei alte dimineti
cand te trezesti ca altadata la tara de talangile cirezilor;
te ghemuiesti in spatele copacilor – curand schelele iernii de maine si te mai bucuri de umbletul diminetii, mult prea repede pentru ochii imbatranind si mainile tremurande,

brazii pe coline isi fac loc acum,

copiii rad fuagarind dimineata ca pe-un mustang alb
mai sus de rau,

dimineata cu solduri feline ce isi sterge in graba fardul de bruma.

Acest articol a fost publicat luni, 27 iulie 2009 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.