Napoleon spunea că preferă generalii norocoşi celor pricepuţi. Aceeaşi preferinţă s-ar putea aplica guvernanţilor de astăzi. Tony Blair de exemplu este considerat a fi fost un un prim ministru norocos. A condus Regatul Unit timp de 10 ani în care ţara a prosperat enorm (că a făcut-o cu bani împrumutaţi şi că această prosperitate a degenerat în criza de astăzi nu l-a afectat, pentru că a plecat la timp; ancheta privind participarea ţării la războiul împotriva lui Saddam Hussein nici măcar nu este încă pe agendă şi în general a reuşit să iasă cu abilitate din tot felul de crize şi scandaluri din timpul guvernării sale. Urmaşul său, Gordon Brown are însă mare ghinion. Pe lângă faptul că a moştenit datorii naţionale fără precedent pe care ţara nu le va putea achita decât cu preţul reducerii drastice a cheltuielilor publice şi majorarea la fel de drastică a impozitelor, aproape nu trece o săptămână fără ca guvernul său să nu fie implicat într-un nou scandal. De luni de zile se dezbate chestiunea alocaţiilor pentru deputaţi, mai mulţi miniştri laburişti fiind acuzaţi că au abuzat de sistem, guvernul este criticat pentru tot felul de gafe fiscale, de măsuri legate de transport, educaţie, economie, relaţii externe, etc, etc. Şi seria neagră nu dă nici un semn că s-ar apropia de sfârşit. Din contră.
Ultimul episod dezvăluie, potrivit multor comentatori, corupţia morală, unii spun ireversibilă, în care s-a afundat guvernul laburist. Despre ce este vorba?
Unul din consilierii de frunte ai primului ministru, Damian McBride a demisionat acum câteva zile după ce un schimb de emailuri pe care l-a avut cu alt consilier guvernamental, Derek Draper, au fost interceptate şi date publicităţii. Ambii erau membri ai aşa numitului „Departament de strategie şi planificare”. Ori în cazul de faţă, Mc Bride sugera lansarea unor afirmaţii potrivit cărora liderul opoziţiei David Cameron se tratează împotriva unei boli venerice, purtătorul de cuvânt al opoziţiei în probleme de finanţe, George Osborne a avut relaţii sexuale cu o prostituată cu care a consumat şi droguri, că soţia sa ar suferi de o boală mentală, că deputata conservatoare Nadine Dorris a petrecut o noapte la un hotel cu un alt deputat conservator, căsătorit şi cu trei copii, şi altele. In emailurile sale McBride caracteriza prima afirmaţie drept „o relatare solidă de investigaţie” dar preciza că celelalte sunt doar zvonuri, menite să destabilizeze partidul conservator. Şi adăuga: „hai să ne gândim cum să le intercalăm cu celelalte” ceea ce sugerează că se lucra la un plan pe termen lung.
Prima reacţie a cabinetului primului ministru, după izbucnirea scandalului, a venit din partea unui purtător de cuvânt care a spus că „nimeni altcineva din guvern nu a avut cunoştinţă de aceste mesaje juvenile şi nelalocul lor”, ceea ce denotă ori că aceşti oameni şi-au pierdut complet busola, nemaifiind în stare să facă cea mai elementară distincţie între copilării şi defăimare, ori că sunt convinşi că „plebea” înghite orice. Atacurile virulente la adresa lui McBride şi a tot ce reprezintă el au venit nu numai din partea conservatorilor incandescenţi de furie dar chiar şi din partea multor deputaţi laburişti. Liam Byrne, secretar de stat în cabinet, a declarat că afirmaţiile lui McBride târăsc partidul laburist în mocirlă, iar Derek Scott, fost consilier pe probleme economice al lui Tony Blair a declarat într-un interviu că deşi nu crede că premierul Gordon Brown este direct răspunzător, aceste tactici de defăimare reprezintă „o cultură care provine de la vârf”, că tonul este dat de sus.
Şi aici revenim la ghinionul pe care îl are primul ministru. Dar este el într-adevăr ghinionist sau şi-a făcut-o cu mâna lui? În definitiv el nu l-a moştenit pe Damian McBride de la predecesorul său, ci l-a numit personal în 2003 în fruntea departamentului de comunicaţii al Ministerului de Finanţe al cărui şef era. În 2005 l-a numit consilier personal, iar în 2007 când a devenit prim ministru l-a luat cu el la Downing Street. Or Gordon Brown nu poate pretinde acum că nu a ştiut ce fel de om este McBride, notoriu pentru tiradele şi atacurile sale violente la adresa adversarilor politici ai stăpânului său şi chiar a rivalilor din sânul partidului laburist, care i-au atras porecla de McPoison (Domnul Otravă). Chiar dacă Gordon Brown nu avea cunoştinţă de toate elementele activităţii consilierului său apropiat, este imposibil totuşi ca el să nu fi ştiut că membrii Departamentului de Strategie şi Planificare au în arsenalul lor şi arme nu tocmai corecte. Şi nici nu poate pretinde ingnoranţă în legătură cu existenţa acestei „culturi” sau atmosfere din jurul său, în care unii din oamenii săi de încredere căpătaseră convingerea că pot face orice pentru propăşirea primului ministru. De fapt i-au făcut un enorm deserviciu, atât lui cât şi Partidului Laburist.
Gordon Brown şi-a cerut acum scuze în scris persoanelor defăimate pentru acţiunile fostului său consilier şi a ordonat înăsprirea codului de conduită pentru membrii staffului guvernamental. Un alt caz de „am luat măsuri pentru ca acest lucru să nu se mai repete”. Dar unii comentatori asemuie situaţia în care se află el în prezent cu cea a lui Richard Nixon în mijlocul afacerii Watergate, un politician care (după ce a fost acuzat că a complotat ani de zile să ia locul lui Tony Blair) s-a înconjurat cu oameni care se inspiră de la el şi pentru care scopul scuză mijloacele. Orice mijloace.
Cât de vizionari au fost întemeietorii SUA, care au limitat la maximum 8 ani perioada de guvernare a unui politician şi a oamenilor săi! Ceva se întâmplă cu ei după această limită.