Tot ce-am tăcut la timpul meu se frânge,
Tăcerea n-are nume şi nici vârstă…
Inima e cea care le strânge,
Iar trupul e cel care le gustă.
Roade-nveşmântate în pământ murdar,
Cerul mi le-a dat să mă hrănească…
Şi a curs un timp pân’ am ajuns la dar
Şi-am înţeles apoi că el o să mă crească.
Am fost o vină dintr-un neam nebun
Şi ispăşit-am vremuri infernale…
Dar dintr-un rău, Bine-am ştiut s-adun
Scriindu-mă prin ale vieţi jurnale.
Tăcerea mea e moartă când n-au rămas cuvinte
Şi trupul îmi vorbeşte când vocea n-are glas…
Fost-am peste viaţă de nunţi şi de morminte
Şi-am ajuns în ceasul care-a mai rămas.
Alerg spre sentimente şi ele mă doboară…
Sunt eu invetarată, sau ele prea haine,
Mă lasă fără haine şi-apoi îmi râd şi zboară…
Şi-am înţeles atunci, că nu-s decât decât ruine.
Chemat să îmi aducă o apă rece, grea
Duhul meu se-ntoarse rănit de omenesc…
Şi iar înţelesesem că n-am fost decât rea,
Tocmai pe el uitasem să hrănesc.
Durerea naşte vină, dar vina este Viaţă
Numai aşa te-apropii de Adevăr…
Ucide-ţi mândria trufaşă şi semeaţă
Şi vei gusta din al Vieţii măr.
vol. Şoptit de Dumnezeu