Gabriel Liiceanu definea în volumul său „Despre limită” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007) prostia ca încremenire în proiect. În această accepţiune a termenului cu toţii putem deveni proşti. Nu înţeleg prin prostie lipsa de cultură sau educaţie, ci un lucru cu mult mai periculos. În definitiv, un ignorant poate fi onest în ignoranţa lui şi cel mai adesea nu ajunge în poziţii suficient de puternice pentru a deveni periculos. Un grobian trezeşte dezgustul celorlalţi, dar, la limită, poate fi şi el suportat. Pericolul apare când prostul are diplomă şi se insinuează ca un virus înalt patogen în sistem. Dacă îl vom regăsi la ghişee, la administraţiile financiare, în primării şi prefecturi, în şcoli şi biserici, de-abia atunci ar putea începe adevăratele noastre probleme.
Două trăsături fundamentale definesc prostul: el are doar certitudini şi, neputând fi dubitativ, are un discurs limitat care vehiculează, (indiferent de subiect) aceleaşi idei-fetiş. Prostia este, de asemenea, de multe ori agresivă. Tonul înalt şi nu puterea argumentului este cea care guvernează orice conversaţie cu un prost. Mai adăugaţi la toate acestea şi o evidentă lipsă a coloanei vertebrale; negândind cu propria sa minte, specimenul despre care vă vorbesc este gata oricând să bată din palme, să preia teorii de-a gata şi să şi le însuşească rapid. Prostul se simte cel mai bine în colectivitate. Acolo are curaj; altfel, dacă se regăseşte vreodată singur în faţa vreunei decizii pe care trebuie să o ia, preferă strategia personajelor lui Caragiale, adică scrie o reclamaţie pe care „o dă anonimă” sau răspândeşte cu un ton de James Bond zvonuri despre conspiraţii şi strategii oculte; la emisiunile tv şi pe forumuri, prostul îşi exprimă întotdeauna opiniile sub protecţia anonimatului.
Două exemple personale vin să ilustreze ceea ce am teoretizat până acum. Într-o bună dimineaţă (era destul de bună iniţial) am ajuns la oficiul poştal şi am constatat că mi se returnase o scrisoare din vina Poştei Române care considerase eronat că nu o timbrasem corespunzător. Am întrebat calm cum poate rezolva Poşta problema pe care tot ea o generase. Funcţionara, o tânără plăcută la vedere (şi atât!), ridică brusc tonul: „Când aţi timbrat scrisoarea, aţi venit la mine? Eu am greşit? Au greşit colegele de la biroul… (nu mai ştiu exact numele biroului care încurcase borcanele)”. Am răspuns cu acelaşi ton (recunosc!): „Domnişoară, dvs. nu mă interesaţi absolut deloc. Eu mă adresez prin dvs. unei instituţii”. Restul poveştii aproape că nu mai contează. Important e ceea ce am înţeles atunci… că prostul confundă adesea instituţia în care lucrează cu propria lui persoană. El vine la slujbă cu senzaţia că face un serviciu întregii omeniri aşezându-se în spatele ghişeului. Şi acum, cel de-al doilea exemplu. A revenit de o vreme în România vremea grevelor şi a protestelor colective de tot felul. Urmărindu-le cu atenţie, m-a surprins fizionomia participanţilor. Sunt veseli… da, uluitor, mulţi dintre ei sunt veseli. Grefierii zâmbesc frumos camerelor de filmat care le imortalizează protestul, susţinătorii semianalfabeţi ai lui Gigi Becali îşi strigă lozincile zâmbind de asemenea, greviştii intervievaţi au într-adevăr figuri grave şi discurs apocaliptic, dar în spate, pe fundal, colegii lor într-ale mărşăluirii au aerul de a fi ieşit la picnic într-o zi frumoasă de primăvară. Greva profesorilor… acelaşi peisaj. Dascăli cu fluiere în gură, lozinci infantile, un lider încruntat dă declaraţii belicoase şi în plan secund câteva dăscăliţe cu gesturi de majorete şi părul proaspăt vopsit protestează şi ele în felul lor, după posibilităţi. În plină epocă paşoptistă, Costache Negruzzi scrie o nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” (publicată în 1840). Acolo există o scenă similară: ţăranii vin protestând către curtea domnitorului. Lăpuşneanu trimite pe cineva să întrebe care este rostul întregului protest, care sunt adică (într-o terminologie modernă), revendicările… Uluire totală, oamenii nu îşi puseseră asemenea întrebări. Se uită unul la altul şi finalmente strigă: „Capul lui Moţoc vrem!”
Şi acum, întrebarea din titlul acestui articol: cum discutăm cu proştii? Nu există soluţii universale. Bănuiesc că totul depinde de „calitatea” prostului (căci există o ierarhie şi aici) şi de situaţiile concrete în care trebuie să interacţionăm cu el. Eu unul, atunci când se poate, prefer să evit dialogul. El este inutil şi nici măcar nu e vorba despre un dialog în adevăratul sens al cuvântului, ci de o suma de monoloage inutile. E ca în „Căldură mare” (I.L Caragiale)… conversaţia cu un prost va deveni repede kafkiană, finalmente (şi fatalmente) te vei pierde în volutele craniene ale prostului, vei încerca să îţi dezvolţi în mod logic argumentele şi discursul dar mai mereu te vei trezi prizonier al unei logici primitive, care se întoarce mereu la aceleaşi enunţuri. Ceea ce, însă, îţi va nărui toată retorica este întrebarea infantilă a prostului: „dar de unde ştii?”. Exemplificare: „- Există o legătură între mitologia creştină biblică şi mitologiile precreştine, între Iisus şi Ra sau Horus, de exemplu. – Dar de unde ştii, ai fost tu acolo? – Nu, dar exista cărţi şi dovezi… – A…asta e propaganda masonică, domnule!”… Ce să faci? Să îi vorbeşti despre cercetări, despre cărţi, despre dovezi arheologice şi nu numai? Inutil.
Decât să interacţionez inutil cu un prost, prefer să mă concentrez asupra lucrurilor pe care trebuie să le fac pentru a nu deveni eu însumi unul dintre ei. Graniţa e destul de fragilă.
Articolul este grozav. Din pacate el nu va fi citit „de adrisant”Ceilalti sa avem grija de acea „granita fragila”!
Mda, asta este solutia pe care o aleg si eu. Invazia prostiei e, de obicei, agresiva. Intr-o tara in care a ti se incalca intimitatea, oricare ar fi ea, a fost multa vreme un lucru normal – obicei care inca se perpetueaza, devine obositor sa-ti petreci viata ferindu-te de prosti. Mai bine pleci oricat de departe.
In sfarsit, o publicatie inteligenta chiar intr-o lume de prosti.
Păi da… Te pui la drum cu prostul – îi duci sacul… Adica le duci sacul ca e multzi… Duar un lucru nu stiu: Cum dreaku de poa’ sa steie unitzi si sa ne asupreasca pe noi ashtia putzinii…
Va multumesc tuturor pentru lectura. Sa stiti ca, asemenea multor lucruri aparent agasante, si prostul este necesar pentru mentinerea unui anume echilibru. Un scriitor italan nonconformist, Roberto Quaglia, face o comparatie: imaginati-va ca intr-o buna zi toate piesele automobilului dvs. nu ar mai executa mecanic ceea ce trebuie sa execute, ci ar deveni dubitative, intrebandu-se „oare e bine ce fac?”… Va dati seama ca totul ar deveni repede un haos. Cat despre solutia de a fugi cat mai departe, nu cred ca e o solutie pentru simplul motiv ca, in virtutea teoriei expusa mai sus, fiecare societate are cantitatea ei de prosti. Se pot gasi insa mijloace eficiente de „antifonare” contra lor.
Raspuns la paragraful postat de Ovidiu Iancu
Nu vreau sa contrazic pe nimeni dar in acelasi timp consider ca de aceea scrie cineva un articol pe un forum tocmai ca sa vada si parerile contra pe langa cele pro.
Incerc sa reactzionez la fiecare propozitzie din paragraf cu umila me opinie.
1. Da, prostul ca fiintza vie este necesar in lumea asta creata de Dumnezeu dar… prostia lui nu cred ca e necesara, ba dimpotriva, dauneaza.
2. Roberto Quaglia are o imaginatzie fertila dar de domeniul imposibilului, astfel presupunerea lui e o prostie mai ales ca prostul nu este o persoana care executa ordine fara a le discuta sau comenta.
3. Nu cred ca ar fi un haos daca fiecare om si-ar pune intrebarea daca e bine ceea ce face in fiecare moment.
4. Nici eu nu cred ca ar trebui sa fugim prea departe de ei dar ce e de facut ca in functzie de numarul lor in societate si belelele se inmultzesc si cresc mai incet sau mai repede iar „antifonarea” nu ar fi decat o politica a strutzului…
Ar fi bine sa gasim niste solutzii mai degraba pentru diminuarea prostiei fiindca ne dauneaza tuturor intregii societatzi.
M-as aventura sa fac cateva observatii asupra exemplelor date (cele doua: cu Posta si cu greva). Acolo exista SI prostie …pe langa multe altele.
In perceptia mea, formata instinctiv din copilarie , prostia este echivalentul unei valori mici a IQ. Daca pe langa asta mai ai si alte „calitati” …iese ceva periculos.
Aura
Din experienta mea de viata am tras concluzia ca pretutindeni unde lumea crede ca e vorba de prostie, in realitate exista alte explicatii ale situatiilor respective.
Cel mai frecvent caz este cel al mecanismelor defensive, determinate de un complex de inferioritate. In toate exemplele discutate aici, incepand cu „becalistii” si terminand cu functionara care ridica tonul cand institutia la care lucreaza este vinovata, mesajul central al celor considerati prosti este: „eu sunt altfel, mai calificat, nu sunt ca altii”.
In toate aceste cazuri este vorba nu de prostie, ci de compensarea lipsei de educatie, ca si de o atitudine defensiva izvorata din constientizarea inferioritatii personale.
Un exemplu: la o intalnire aniversara de implinire a unui an rotund de la terminarea liceului, am avut ocazia sa intreb pe fosta profesoara de „stiinte sociale” de ce a fost atat de pasionata cand ne preda gunoiul pe care il preda despre „socialismul stiintific”.
Raspunsul ei a fost tipic: „m-a criticat un evreu din comitetul de partid ca nu sunt suficient de convinsa de ceea ce predau”!
In loc sa-si asume responsabilitatea pentru actele proprii, ea a dat vina pe altcineva.
In plus, avand pe cineva din familie in SUA, si-a asigurat „curatenia dosarului”.
Ceea ce initial credeam ca e prostie s-a dovedit a fi cu totul altceva!
Anton Constantinescu,
Punct ochit, punct lovit.
Dansul a atins una din coardele cele mai sensibile a problemei,
lumea complexelor.
Ar fi bine oare sa nu mai folosim cuvantul „prostie”, „prost”… si in locul lor sa zicem „complex”, „un om complexat”..?
Ar fi chiar mai ethic si esthetic ba chiar si „politically corect”.
Eu ii multzumesc inca odata lui Anton Constantinescu.
Va intrebati daca nu ar fi bine sa folosim alti termeni pentru „prost” sau „prostie”. Nu cred… Si asta din cel putin doua motive. Un alt limbaj ar indulci inutil o situatie care trebuie identificata si „numita” transant. In virtutea limbjului politic corect nu mai pot spune nici „inalt” sau „slab”, ci musai „horizontally challenged” sau „vertically challenged”… ar fi ridicol. Lucrurile trebuie numite frust, fara eufemisme. In al doilea rand, am vesnic senzatia ca a vorbi despre defecte umane in mod eufemistic ma face cumva partas la ele. Daca despre un hot vorbesti ca despre unul care doar „imprumuta” diferite lucruri, esti oarecum complice. Asa ca, in cazul de fata, limbajul inseamna si dezaprobare si delimitare
Nu ma intreb daca ar fi cazul sa folosim alti termeni pentru prosti sau prostie. Imi permit numai sa observ ca atunci cad asa-zisele prostii au efecte exclusiv asupra altora, e cazul sa ne gandim la alte explicatii, nu la lipsa de inteligenta.
Ca sa fiu clar, voi da un exemplu. Cand dl Agaton a decis sa importe palmieri pe care sa-i planteze la Mamaia, el nu a facut-o pe banii lui. Daca ar fi facut-o pe banii lui, ar fi consultat mai intai vreun gradinar macar, care i-ar fi spus imediat ca in conditiile temperaturilor extrem de scazute din timpul iernii, acestia se vor usca la primul inghetz. Dar fiid vorba de banii statului (nu ai lui) si-a permis sa faca prostia pe care a facut-o, pentru ca oricum nu a pierdut nimic.
Sau cand functionara respectiva de care vorbiti s-a rastit la dvs intrebadu-va de ce nu ati venit la ea, a facut-o pe nervii dvs si pe timpul dvs. Nu pe banii ei.
Tipul acesta de „prostie”, care favorizeaza persoana care o practica, nu este prostie ci altceva: reavointa, magarie, etc.
As numi-o prostie daca s-ar intoarce ca un bumerang asupra celor care o practica, dar nu e cazul. Toti agatonii de la palmierii din Mamaia incoace s-au bucurat de imunitate, nefiind siliti sa plateasca din buzunarul propriu oalele sparte. Ei au fost, din contra, „destepti”.
Atata vreme cat nu exista o conexiune inversa intre ispravile facute de cineva si plata oalelor sparte, nu putem vorbi de prostie ci numai de iresponsabilitate, reavointa, sabotaj sau altele.
Un lingvist american a incecat sa raspunda la intrebarea „de ce lumea anglo-saxona” din continentul american (Canada, SUA) este intr-o situatie economica cu mult mai buna decat America Latina. Raspunsul lui a fost ca in timp ce in engleza exista termenul de „accountability”, care inseamna „raspundere cu consecinte”, acest cuvant nu exista inca in nici o limba neo-latina. O fi sau nu valabila explicatia, fapt este ca in Romania sunt prea multi care profita de aceasta lipsa de consecinte pentru „prostiile” facute.
Sa vedeti ce repede s-ar fi schimbat lucrurile daca dl Agaton si toti ciracii lui in „prostie” ar fi fost penalizati baneste!
Multzumesc lui Anton Constantinescu pentru remarca facuta la adresa inteligentzei. Da, prostia se manifesta tot la fel de bine si la oamenii inteligentzi ca si la cei redusi mintal.
Un inteligent prost e mult mai periculos decat un redus mintal. In primul rand ca cel redus mintal se manifesta la prima vedere. Cel inteligent insa a-nvatzat sa-si ascunda prostia si abia mai tarziu se vede, uneori prea tarziu ca sa se mai poata face reparatzii.
Discutia se apropie de aceea fragila granita, la care (din punctul meu de gust)ar trebui oprita …
Ca sa nu ajung prea aproape de acel punct, si-apoi sa ma simt eventual si eu prost – acum, iute, doar atat:
Am savurat articolul cu deosebita placere!
Le revedere, d-le Ivancu!
prostia, cascatul si lasitatea se molipsesc imediat…