Christophe Liron este o personalitate artistică originală şi complexă.
Poetul şi criticul Xavier Bordes subliniază în “Biblia artei singulare”, la ediţia Iconofolio, talentele sale multiple, considerându-l ca pe un “poet al metamorfozelor care ne oferă cu o eficacitate surprinzătoare pielea ca scalp al metaforei universale”.
El sculptează pielea animalelor moarte. Este vechea înţelepciune a şamanilor marilor platouri din America!
Volumul “Semne Seminţe” apărut în 2008, la Editions Clapas al lui Christophe Liron (www.clapassos.com/www.christophe-liron.com) este al 14-lea volum al unei uimitoare serii de titluri de cărţi – tablouri, care ne surprinde printr-un suflu nou dat de acest artist plastic care oscilează între “munca pe pielea fină şi opera poeziei”.
Acest volum este o retrospectivă a drumului vieţii artistului care reuneşte în aceste pagini periplul său de “cetăţean, gânditor şi world trotter universal”, căci “aceste note de voiaj interior”, versuri dar şi texte narative, fac să se suprapună metafore surprinzătoare cu analize şi reflecţii existenţiale pertinente.
Autorul priveşte lumea împins de către un elan vital viguros. Cartea este constituită din mai multe capitole care îl fac să treacă de la stadiul de carte, la statutul de obiect, la reportaj foto, prin numeroase ilustraţii şi incizii ca şi cum stiletul nu vrea sa părăsească deloc mâna poetului.
Pielea mâinii sale lunecă pe pielea cuvintelor ori peste paginile incizate şi concepute ca palimpseste.
Pentru Christophe Liron istoria este un prezent perpetuu. Ea ne lasă o zestre frumoasă care trebuie cunoscută şi prelungită pentru ca triumful sufletelor strămoşilor să fie menţinut. Poetul se simte investit de rolul de purtător de cuvinte ori de fapte, un fel de globe-trotter care acordă un omagiu oamenilor lumii întregi. Ţări secrete locuiesc aceste pagini impregnate de gravitate si mister.
BAB: “Andaluzia, Spaniola-mauresca, Orientala, cetatea, soukul sau mai bine casa –uşa, este mereu deschisă” …
Maroc: ”Maroc/Maroc liber/Maroc culoare/Maroc sărac în aur/Dar bogat în dragoste/ cu haine patchwork şi nomad”…
Autorul resimte călătoriile sale ca spaţiu al unei imense cărţi, răsfoită cu încântare, fără prejudecăţi dar cu destinaţii de preferinţă însorite. (“Tenerife”, “Ouarzazate”, “Elaphonissos”, “Asilhah”, dar de asemenea şi “Carnon-Vest”).
Măinile noduroase al truditorului pământului sunt la loc de cinste. El ştie să capteze un sens magic în ritualele eterne: “…dar ei refac în fiecare dimineaţă pâinea lor albă şi rotundă pe care o acoperă cu o pânză; sub voalurile lor /femeile leagănă şoldurile şi ochii/nu departe de acolo/dintodeauna marea /şi oceanul au amestecat valurile lor”.
El este fascinat de grandoarea naturii şi resimte pentru aceasta un imens respect. Spectacolul pe care ni-l oferă este mereu frumos, natura poate totul şi face totul, ea nu ne înşeală niciodată. Apa pentru scriitor este “Mama universului”, “Mama fecundităţii, pântec protector şi călduros”.
Marea, oceanul, curg în paginile sale şi ne dau adevărate “frisoane” impresioniste şi admirative.
Grain de nuit: “Este ora dragostei când codrii vechi visează în linişte , cu parfumuri de esenţe rare, de flori sau de insule calme, momentul când plantele dau ramuri noi cu mult înainte, pentru a chema soarele şi mâna mea nu mai tremură şi viaţa nu se mai teme de nimic”
Pescarul Antonio: ”nu ştiu decât să pescuiesc şi să beau”. El locuieşte “un sat fără ziare ori radio, totul este supus aici Oceanului” şi completează scenele vieţii umile ale oamenilor de condiţie modestă.Autorul este întristat de destinul planetei şi trage semnale de alarmă:
Credit: ”Planeta este en sursis, pe pragul catastrofei ca şi cum haosul originar pe care toată umanitatea se străduieşte să îl recunoască doar de departe si să îl dreseze, nu a încetat să perpetueze legea fuziunilor magmelor şi transformărilor polimorfe” sau “ prin ce ignorantă prodigioasă putem să uităm că va veni ziua când nu vom mai avea gustul pământului în gură?”.
Se simte un cordon vital între poet şi pamântul căruia îi vorbeşte ca unei divinităţi Matrice care îl învaţă adevăruri universale . Poet angajat are o voce care urmează înalta traiectorie trasată de către poeţi ca Aimé Césaire, Neruda sau Senghor.
Mustoss: ”Vă spun : Absenţi/oameni dinainte/va datorăm /vă mai datorez încă/haina/amplul mantou/ absenţa plină contemplativă…”
Femei orientale: ”Vezi femeile voalate /umbre şi siluete/imobile/…ele par fregate/ necazurile şi bucuriile lor/sunt strânse în stofe/Voalul umflat de maternitate /căldura pliseurilor /când copiii adorm /Ele sunt /cu inocenţa/falusul de pânză/ trezind dorinţa/subiectului său” sau ”Eu cred în bunăvointa/în umanism şi
în puterea surâsului/dar mă tem de surâsul puterii.”
Un loc important este ocupat în volum de catre texte filozofice adevărate, poeme în proză, dar şi poeme simple, care ocupă un loc important în carte:
Lumea simplă:… ”dacă călătorul este un copil, pietricica este o comoară, el o priveşte apoi o face să basculeze în buzunar dar …într-o zi, murim, pentru că demult, nu am mai avut pietricicele în pantofi” sau Acolo sus: “De cealaltă parte a vieţii, a vizibilului/ce bagaj greoi punem la porţile cerului/şi care parte din noi, punându-şi această întrebare/ nu simte că răspunsul îl priveşte personal”
De-a lungul textelor, autorul revine asupra meditaţiilor sale interesante şi inedite de artist plastic pasionat de munca foarte fină a pielii şi pe “pielea cuvintelor” pe care îi place să o transforme în asociaţii subtile şi surprinzătoare: “grain de nuit, hors brume, confit danse, mer se crête, tant pêche , l’épi qu’assiette ”…fac parte dintr-un vocabular neologistic creat în laboratorul său intim şi secret.
In capitolul “A propeaux d’oeuvres” el pune pe primul plan pielea … “materie fragilă/perisabilă/reînoită/dar câteodată/tăbăcită şi durabilă”.
El leagă acest fir fin la istorii ancestrale, surse fără capăt şi indispensabile pentru viitorul umanitaţii: ”pielea…materie artistică prin excelenţă inalienabilă a patrimoniului cultural”
Ca un ţesut viu, pielea are memoria sa proprie şi graţie miracolului tăbăcitului grăunţele ei, ridurile si cicatricele sale sunt un omagiu adus vieţii pe care o conţine. Amintindu-ne de condiţia noastră de muritori, ea poate fi tăbăcită ca o metaforă a vieţii spirituale dincolo de moarte; o aluzie la “cele mai mari metamorfoze ale fiinţei”.“Pielea este de asemenea unul din primele suporturi de expresie picturale şi grafice ale umanităţii” spune Christophe Liron.
“Cuvintele sunt o a doua piele, pielea spiritului, aceste cuvinte pe care le numim, le definim, cu care ne
formulăm ideile, exprimăm gândirea noastra evolutivă”…
Capitolul Timpul Semnelor (autorul se referă la una din expoziţiile sale la Centrul Cultural Francez din Marrakech).
Capitolul “Semne anterioare”: Patru ani de cercetări plastice au condus la 3 expoziţii pe tema semnelor. El citeşte în tenebre ca şi cum acestea îi releva evenimentele viitoare: ”primele scrieri erau pictogramice, pentru ca oasele, scheletul sunt pietre rescrise de catre viaţă”. Ideogramele, caligramele, pictogramele sunt si ele semne anterioare.
Capitolul “Semne Interioare”: este interesant de a vedea de-a dreptul în pagini, incizii neobişnuite de-a lungul paginilor care propun idei “sculptate” sau trasate pe “pielea hârtiei”.
Autorul are o maniera de a simţi vie şi puternică: ”Cunoaşterea nu depinde de nici un accesoriu, cunoaşterea nu este acumularea unei noţiuni ci mai ales, o revelaţie interioară pentru care fiecare trebuie să lucreze cu inocenţa unui copil…”
Robur generator este un elogiu sensibil al stejarului: ”Luat ca arbore emblematic al întregii sale familii vegetale, el evocă istoria. Pasta lemnului poartă semnele omenirii”. E prezentat de-asemenea şi Stejarul Celţilor sub care se ascute cuvântul… ”este nava regenerată de permanenţa naufragiului sau simbolul alianţei puternice dintre om şi mister, dintre scris şi inexplicabil”.
In capitolul Semne exterioare autorul pune în evidenţă fragmente de mobila de nomazi de la sfârşitul secolului trecut… ”Curăţate şi rehrănite …aceste vestigii ale civilizaţiilor regiunilor desertice sahariene şi presahariene povestesc poveşti de oameni liberi de care lumea nu mai face…”
In capitolul “Bien être, savoir vivre” putem citi poeme care alternează cu reflecţii filozofice: ”prima piele a omului/este pielea mamei sale. Ea este unica, mama ta /ea este cu adevărat trecere/cât si dragoste de mama”.
Christophe Liron pune în acest volum, delicateţea pe acelaşi plan cu gravitatea. Poemele sale reunesc multă speranţă. Sunt gândurile unui om cu ochii deschişi. La urma trage un semnal de alarmă: “Poezia şi poeţii nu trebuie aruncaţi pe calea publică” ; ”dacă sunt inutilizabili, vă rugăm să îi puneţi în containere potrivite”…
Această carte permite poetului Christophe Liron să ne trimită semne de viaţă foarte puternice, rezistente la agresiunile cotidiene.
Christophe Liron fiind responsabil al Editions associatives Clapas (în asociaţie cu Asociaţia des Amis des Voix de la Méditerranée) a fost principalul actor si realizator al lucrării antologice ”Voix de la Méditerranée” pentru publicarea primei antologii orchestrate de Maïthé Vallès –Bled, directoarea a Festivalului “Voix de la Méditerranée” (permiţând un dialog cultural bogat pentru peste 150 de poeţi de cel putin 30 naţionalităţi diferite).
Linda Maria Baros si Marlena Braester au avut onoarea de a fi prezente în această culegere, făcând parte dintre poeţii invitaţi la această ediţie decenală.
In prefaţa acestei antologii Maïté Vallès –Bled subliniază scopul publicaţiei: ”Noi am vrut ca fiecare poem prezent să nu fie doar în franceză ci şi în versiunea originală, ca să răsune în ochi şi spirit muzica limbilor, determinarea misterioasă a fiecărei identităţi, alchimia de la originea oricărei culturi, simbol al acestei Mediterane, de care nu putem spune ca este una ori mai multe, dar care face ca în fiecare an să se audă la Lodève o voce comună a respectului pentru celălalt, de schimb şi de altruism”.