În pofida duratei sale şi a lipsei de consecinţe politice durabile, cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) este percepută ca unul din cele mai controversate episoade ale istoriei Moldovei. Spre deosebire de alte secvenţe ale evului mediu românesc, cei interesaţi de restituirea trecutului beneficiază de surse interne, de însemnări datorate unor oameni politici direct implicaţi în evenimente. Într-o vreme în care capetele cărturarilor mai cădeau la porunca unor domnitori iliteraţi, cronicari precum Ion Neculce sau Nicolae Costin, ei înşişi membrii ai Sfatului domnesc şi susţinători ai deciziilor domnitorului, consacră acestor evenimente fragmente extinse ale cronicilor proprii, motivaţi probabil de transformările survenite în formaţia culturală a elitei româneşti prefanariote, dar în egală măsură de o mai clară conştiinţă a importanţei momentului istoric la care participau.
Exponenţii scrisului istoric românesc au rămas fideli predecesorilor, în sensul păstrării conexiunii interpretarea istorică şi actualitatea politică, începând chiar cu apariţia primelor sinteze de istorie modernă românească. Astfel, A.D.Xenopol, autorul „Istoriei Românilor din Dacia Traiană”, formulează o judecată extrem de critică în legătură cu opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura ţarului Petru I al Rusiei, în războiul împotriva turcilor. Făcând o analiză post factum a expansionismului rusesc, congruentă cu starea de spirit a românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul ajunge să salute înfrângerea ruşilor ca pe mijloc de salvare a românilor de la deznaţionalizare şi asimilare în universalismul guvernat de ţarul de la Sankt Petersburg. Nicolae Iorga s-a menţinut în aprecierile sale privitoare la Cantemir pe aceaşi poziţie, adăugând însă şi o solidă critică a operei ştiinţifice şi literare a domnitorului, considerată o expresie a partizanatului politic şi a unei documentaţii sumare sau tendenţioase.
Revanşa lui Dimitrie Cantemir ca percepţie istoriografică a survenit în anii 1950, în condiţiile în care paradigmele proletcultiste postulate de Roller privilegiau momentele de apropiere între români şi ruşi. Dacă pe alte planuri, această etapă istoriografică a însemnat un regres ştiinţific evident chiar şi pentru autorii marxişti, reevaluarea momentului Cantemir a fost unul din puţinele câştiguri, iar când docmatismul a făcut loc măcar în parte unor abordări ştiinţifice, exegeza medievistă şi cea literară a propus noi perspective asupra vieţii şi activităţii acestui personaj fascinant, produs al sintezei culturale între Orient şi Occident, înfiripate la începuturile Epocii Luminilor. Din acei ani dificili pentru scrisul românesc datează monografia lui P.P.Panaitescu, urmată de consideraţii asupra scrisului cantemirian datorate unor autori de talia lui Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au propus încadrarea sa în curentul Umanismului sud-est European.
Dacă dimensiunea sa culturală a continuat să fie exploatată, iar studiul aprofundat al scrierilor de maturitate dovedesc tangenţe cu preiluminismul, conduita sa politică l-a făcut dificil de asimilat pentru istoriografia ultimilor ani ai regimului comunist, revenită la vechile stereotipii antiruseşti. În mentalul public de atunci, dar şi de acum, cosmopolitul Cantemir este contrapus adversarului său din epocă, martirul şi patriotul român Constantin Brâncoveanu, cel care nu a riscat viitorul ţării sale şi nu a răspuns chemării la luptă a ţarului. Avem de-a face cu primul caz în care un episod al luptei antiotomane a românilor, atât de apreciată în alte ocazii, este evocat cu mefienţă, deoarece deoarece simbolistica tiranicei îmbrăţişări a ţarului continuă să fie percepută ca mai ameninţătoare decât realitatea prestaţiilor economice şi subordonării politice faţă de sultan.
Chiar dacă faptele istorice sunt relativ bine cunoscute, merită poate insistat asupra câtorva aspecte ale contextului intern al Moldovei şi Ţării Româneşti, într-un context internaţional care cunoştea schimbări de structură. Ţările Române au resimţit acut modificările intervenite în raportul de forţe dintre otomani şi puterile creştine la jumătatea secolului al XVII-lea. Noua fază a problemei orientale, redeschise odată cu ostilităţile cu sorţi schimbători din Ungaria şi Mediterana Orientală, dar mai ales odată ce Uniunea Polono-Lituaniană era înlocuită la nordul Mării Negre de Rusia moscovită, a însemnat creşterea presiunii otomane asupra principatelor dunărene. Dependenţa de resursele economice ale acestora din urmă şi transformarea terispaţiului românesc în zone de conflict efectiv au determinat reevaluarea oportunităţilor de schimbare a statutului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti.
Mediile politice româneşti, oricât pare de preţioasă această sintagmă în legătură cu boierimea noastră pe care ne-am deprins să o percepem în tonuri depreciative, au fost divizate nu doar de lupta internă pentru putere, ci şi de opţiuni externe, inspirate şi de activitatea agenţilor de influenţă ai puterilor interesate. Situaţia nu este specifică doar pentru români, atât naţiunile balcanice cât şi maghiarii, antrenaţi în propriile războaie de secesiune duse împotriva Casei de Austria, devin actori politici importanţi în jocul de interese al diplomaţilor francezi şi veneţieni, al prelaţilor catolici implicaţi în Contrareformă sau al agenţilor ruşi care anunţau apropierea eliberării popoarelor ortodoxe prin bunăvoinţa suveranului ortodox al celei de-a treia Rome.
Generaţia anterioară lui Dimitrie Cantemir a solicitat în manieră proprie controversele legate de opţiunile externe. Socrul său Şerban Cantacuzino a pierit în condiţii stranii, iar unele surse apreciază că ar fi fost otrăvit din iniţiativa unor membri ai propriei familii, nemulţumiţi de îapropiata finalizare a înţelegerii cu Austria. Tatăl său Constantin Cantemir i-a condamnat la moarte pe fraţii Miron şi Velicico Costin, leaderii facţiunii boiereşti care dorea o alianţă cu Polonia regelui Jan Sobieski. În aceste împrejurări, cariera politică a acestui al doilea fiu al unui domn de origine modestă, ridicat prin merite militare şi graţie fidelităţii faţă de Poartă, a fost percepută iniţial ca o garanţie a menţinerii poziţiei Moldovei de bastion al turcilor în afacerile ce priveau Războiul Nordic. Principele care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii la Constantinopol şi se formase în paradigmele şcolii patriarhale din Constantinopol era considerat aproape asimilat acelei lumi levantine care învăţase să convieţuiască cu stăpânitorii islamici. Conduita sa ca domn al Moldovei dovedeşte însă aderenţa sa nu doar la abstracta cauză creştină spre care îl puteau chema lecturile tinereţii, dar la agenda supuşilor săi, captivaţi de succesele repurtate de Rusia lui Petru cel Mare.
Spre deosebire de urmaşii lor, românii secolului al XVII-lea se raportau oarecum paradigmatic la monarhia ortodoxă de la nord, îi hipertrofiau succesele şi căutau căi de colaborare în vederea unei viitoare lupte antiotomane comune. Actele de frondă ale domnilor moldoveni sunt însoţite e tratative la un nivel sau altul cu ţarul, iar turcii găseau necesar să apeleze la mediaţia românească în momente de conflict cu ruşii, cum a fost disputa provocată de raidul cazacilor de la Don asupra Azovului din timpul domniei lui Vasile Lupu. Sosirea lui Dimitrie Cantemir în Moldova găsea această stare de spirit în plin avânt, odată cu victoria rusă de la Poltava şi cu proximitatea forţelor ţarului care cantonau în sudul Poloniei. În faza iniţială, a existat chiar o concurenţă între domn şi facţiunile boiereşti în câştigarea favorurilor suveranului reformator al Rusiei, concurenţă care s-a manifestat şi după aducerea la cunoştinţa publică a prevederilor tratatului de la Luck, încheiat în aprilie 1711, document care urma să reglementeze statutul Moldovei şi alianţa perpetuă cu Rusia.
Controversele dintre puterea centrală şi opoziţia unei părţi a boierimii nu a constat în substanţa alianţei, chiar dacă pe parcursul evenimentelor s-a cristalizat şi o minoritate care opta pentru neutralitate din raţiuni de conservare a statu quo-ului, ci în proiectata instalare a dinastiei Cantemireşti pe tronul ţării. În afara acestei controverse care pare să fi grăbit detaşarea unor boieri de cauza creştină, prevederile tratatului dovedesc articularea unui plan mai vast de modernizare a ţării, cu etape ce ar fi urmat să se concretizeze după încheierea cu succes a războiului. Individualitatea şi frontierele ţării făceau obiectul unor menţiuni exprese, ca şi formarea unei armate permanente şi stabilirea alianţei veşnice între cele două ţări. Desfăşurarea evenimentelor militare a pus în eşec acest proiect politic, iar iniţiatorul său a fost nevoit să se exileze în Rusia, unde membri ai familiei sale au avut o oarecare relevanţă socială şi mai ales culturală pe parcursul următoarelor două generaţii.
Meseria de istoric nu permite utilizarea unor situaţii contrafactice. În această ordine de idei, ar fi oarecum de prisos să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar fi învins în bătălia de la Stănileşti, iar tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir ar fi fost transpus în realitate. Totuşi, ţinând cont de faptul că numeroşi predecesori au făcut-o, cititorii vor putea ierta o astfel de încercare, mai curând de natură eseistică decât istorică. Răspunsul găsit de majoritatea autorilor români este acela că Moldova ar fi fost încorporată în Imperiul Rusiei, iar locuitorii săi ar fi fost treptat deznaţionalizaţi, principatul est-carpatic şi-ar fi pierdut individualitatea. Este aproape o axiomă faptul că Rusia nu ar fi respectat tratatul încheiat, după cum nu a respectat în tocmai nici înţelegerea încheiată în 1711 cu marele vizir. Adepţii acestei interpretări privesc însă evenimentele de la începutul secolului al XVIII-lea prin grila evoluţiilor din secolul al XIX-lea. Rusia petrină nu este însă Rusia lui Puriskevici şi a Sutelor Negre. Însăşi această mare naţiune parcurgea la momentul Dimitrie Cantemir un amplu proces de europenizare, continuat de succesorii ţarului şi difuzat şi în spaţiul românesc cu prilejul fiecărei ocupaţii militare. Primul aşezământ legislativ din Principate, Regulamentul Organic, a fost imspirat de paradigmele ruseşti şi cu toată opoziţia pe care a stârnit-o la un moment dat, a asigurat cadrul transformărilor pe care economia şi societatea românească le-a cunoscut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fără acesteea din urmă, proiectele paşoptiste şi elanurile modernizatoare ar fi greu de conceput, iar distanţa în timp ne poate face să privim acest fapt cu mai multă detaşare decât până acum.
Reformele petrine au fost generate de raţiuni pragmatice, de necesitatea expansiunii economice şi teritoriale, specifică tuturor statelor dinamice din Europa vremii. Cei care făceau obiectul unor astfel de tentaţii nu aveau fireşte motive să le privească cu entuziasm, dar a identifica prezenţa rusă cu regresul şi barbaria este un tribut nedrept plătit complexelor de naţiune mică. Din fericire pentru diversitatea etnică a Eurasiei, nici imperiul ţarilor, nici Uniunea Sovietică, nu au deznaţionalizat integral şi nu au putut asimila naţiunile pe care le-au încorporat. Este suficient să privim harta etnică a Rusiei actuale pentru a constata limitele unei asemenea politici, chiar dacă intenţii în acest sens au existat.Nu putem şti dacă ar fi fost mai bine ca românii să fi fost contopiţi în îmbrăţişarea rusească şi să aibă soarta micilor naţiuni baltice sau a Poloniei sacrificate pe altarul echilibrului de putere, sau dacă a fost preferabil secolul fanariot care a urmat, cu orientalizarea vieţii interne şi cu decăderea profundă a moravurilor politice şi a conştiinţei civice, tare pe care n-am reuşit să le resorbim nici până azi. Orice universalism, iar cel rusesc cu atât mai mult, naşte reacţii de disidenţă şi diferenţiere în interior şi în proximitate.
Perpetuarea fricii colective inhibă capacitatea de cunoaştere, iar ignoranţa alimentează la rândul ei anxietatea. Dimitrie Cantemir şi contemporanii săi nu au cunoscut meandrele acestui cerc vicios, ei aveau imperative pragmatice, iar maximizarea intereselor proprii presupunea parteneriatul cu Rusia, oricât pare acesta de detestabil pentru contemporani.
Ce-ar fi fost daca istoria avea un alt curs si domnitorul Dimitrie Cantemir nu ajungea in situaţia de a fi nevoit sa se refugieze in Rusia, atunci ar fi devenit el aici, in patrie, savant cu renume mondial, orientalist, membru al Academiei din Berlin, iluminist, autor al primului roman politic alegoric in literatura noastră, etc.? – Mi se parfe ca in mediul moldavo-valaho-turco-fanariot de aici, el uşor ar fi devenit o victima a ignorantei si a intrigilor boiereşti si, nu este exclus, ca ar fi repetat soarta tragica a lui Miron Costin si ai altor cărturari, ce-si depăşeau epoca. A devenit printre străini cine a devenit, glorie lui, si e de datoria noastră măcar acum, peste trei sute de ani, sa ne depăşim complexele noastre mărunte balcanice si sa-i valorificam din plin moştenirea, pe care el cu atâta dor si jertfire a vrut sa ne-o lase noua, tuturor românilor.
Domnule Ionic,
Slavă Domnului că România, spre deosebire de Republica Moldova, prin aderarea la UE și NATO, a ieșit sub sfera influenței imperialismului rusesc, al cărui părinte este Petru pe care-l tot lăudați.
Iar Cantemir a avut și el partea sa de contribuție la atragerea principatelor române în acaeastă catastrofală sferă de influență.
Dumneavoastră, ca mulți alții din Republica Moldova, ați fost educați în acest spirit și nu reușiți să vă extrageți de sub această influență dezastruoasă.
Istoria Rusiei de la N. Milescu – Spătaru si mai apoi din epoca lui Petru I si Dimitrie Cantemir ne demonstrează cu prisosinţa, că un stat poate deveni puternic prin crearea unui „stat in stat”, adică a unui ministat elitar in cadrul statului naţional. Prin aceasta se asigură pe un teritoriu limitat condiţii privilegiate de modernizare şi dezvoltare, atrăgându-se (in afara oricăror prejudicii naţionaliste si xenofobe) cele mai lucide minţi şi talente din ţările vecine şi din toată lumea.
… Sunt şi acum moldoveni basarabeni care işi fac o carieră de succes in ştiinţă şi artă in Federaţia Rusă anume datorită faptului că această ţară tradiţional ştie să descopere şi să susţină talentele intr-un mod prioritar, aşa cum R.Moldova sau România n-au făcut-o niciodată.
Domnule Ionic,
Aveți perfectă dreptate cu privire la Rusia care „ştie să descopere şi să susţină talentele intr-un mod prioritar”.
Numai că în comparația dumneavoastră cu România și Republica Moldova omiteți un singur amănunt: Rusia este puterea colonială de jure sau de facto în Moldova (de est) în ultimii 200 de ani și posibilitățile ei de racolare a taelntelor nu suferă comparație cu cele ale României (Republica Moldova nici nu intră în discuție).
Aici mai intervine și „sindromul Stockholm” de care suferă destui moldoveni când vine vorba de Rusia și de ruși.
Accentul as vrea sa-l pun nu atât pe un stat concret , cat pe situaţia generală creată de atragerea cercetători si specialişti din afara ţării. Pentru ştiinţa, cultura, arta e o infuzie necesara, dar la nivel de conştiinţa individuală se isca situaţii de conflict, teama, invidie, concurenţa neloiala sau chiar reminiscenţe de naţionalism, şovinism, xenofobie. Până si la universităţile particulare autonome găsim azi facultăţi şi specialităţi la care este interzisă admiterea studenţilor din afara ţării. Recent, cineva propunea o lege prin care să se interzică recunoaşterea diplomele de licenţa şi de doctorat emise in unele ţări vecine. Din care raţionamente?… Am impresia că unele idei reformatoare din epoca lui Dimitrie Cantemir şi Petru I întârzie să ajungă aici in Balcani şi acum, in veacul XXI.
Bănuiesc, domnule Ionic, că în divagația dumneavoastră nu vă referiți la România care, ca membră a UE, recunoaște diplomele din țările Uniunii și acceptă la universitățile sale studenți din aceste țări.
Dar nu văd ce legătură are aceasta cu precedentul posting.
Nu m-am referit in special la spaţiul comunitar şi extracomunitar. Problema ţine de o mentalitate încă vie faţă de „ai noştri” şi „ai lor, cei veniţi”. Dacă azi in domeniul economiei (in cazul investitorilor şi oamenilor de afaceri) această mentalitate a fost depăşită, apoi in cel al ştiinţei, învăţământului, medicinii etc., cu regret, ea mai persistă pe alocuri.
Vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat cu reformele lui Petru I (si ulterior ale nemţoaicei Ecaterina II), daca împăratul şi-ar fi aplecat urechea la vocile orgolioase ale unor “ultrapatrioţi” de atunci: “Păi, oare n-avem noi oamenii noştri?! Nu e o ruşine ca un prinţ străin ca acest Dimitrie Cantemir să vină să ne facă academia de ştiinţe, iar fiul său să ne înveţe chiar in limba noastră cum să compunem versuri, satire?!..”
Nu recomand nimănui o careva rusofobie, românofobie, moldavofobie etc. Nu vreau la concret sa-l laud anume pe Petru I si anume pe ruşi, ci as vrea ca România de azi sa aibă parte de un Petru I al ei, care fără careva concesii populiste, sa purceadă la modernizarea, europenizarea ţării, folosind potenţialul intelectual al tuturor romanilor, inclusiv si al celora din afara hotarelor, şi chiar din sfera de influenţă rusă, şi de ce nu, la fel ca Petru I, şi potenţialul neromânilor din orice parte a lumii.
Domnule Ionic,
Ceea ce spuneți dumneavoastră nu are legătură nici cu românofobia, nici cu moldofobia, nici cu rusofobia.
Dacă România este înapoiată (să nu mai vorbim de Republica Moldova) asta se datorează faptului că a stat atâta vreme sub influența catastrofală a imperialismului rusesc, inițiat de acest Petru, al cărui model îl oferiți cu insistență.
Nu, România n-are nevoie de o europenizare superficială de tip Petru și nu are nimic de a face cu tipul de stat mafiot, practicat în Rusia secolului XXI și copiat aproape la indigo de Republica Moldova.
Toată propaganda dumneavoastră rusofilă e străvezie și zadarnică. Nu va avea niciun succes în România.
SPA-SI-BO !!!
Soartă tipicăa basarabeană – de a fi învinuiţi de românism in Transnistria, R.M., Rusia si de filorusism in România. Nu e vina nioastră că deocamdată avem o „România liberă – IN VIITOR”
Domnule Ionic,
Îmi pare rău dar și dumneavoastră suferiți de sindromul Stockholm, urmare a 200 de ani de ocupație rusească.
Nimeni nu vă împiedică să propăvăduiți modul Petru cel Mare, implementat cu succes de-a lungul isoriei de criminali genocidari precum Ecaterina, Lenin, Stalin sau mai nou Putin, dar nu cred că România, membră a UE, are nevoie de așa ceva. Păstrați-l vă rog pentru această invenție a imperialismului rusesc care este Republica Moldova. Și nu mai menționați libertatea alături de imperialismul rusesc. E un o contradicție în termeni.
Sincer sa va spun, abia acum am consultat Wikipendia si am aflat despre acest diagnostic mereu etichetat noua, basarabenilor – „sindromul Stokholm”. E un argument prin care lesne oricine poate fi dat la o parte ca un bolnav mintal. Nu cred că-l avem, dar dacă ar şi exista, apoi mă întreb, oare, noi singuri l-am căpătat acest sindrom, e vina doar a noastră?.. Amintiţi-va de dezastrul celor numai 24 de ore puse la dispoziţie prin ultimatul zilei de 28 iunie 1940, când sutele de mii de familii de basarabeni si bucovineni au fost abandonate de ţară cu o uşurinţă, greu de imaginat, fără cea mai mica încercare de împotrivire, apărare – măcar de văzul lumii (comparaţi reacţia firească ce a avut-o Finlanda).E un precedent groaznic şi periculos mai ales pentru viitor, despre care se prefera sa nu sa se amintească, să nu fie găsiţi pană la capăt şi vinovaţi mai mici (cu excepţia marilor puteri), să nu sa se facă careva reparaţii, măcar de ordin moral, psihologic – pentru reabilitarea jertfelor. Dacă istoria se dă uitării (unii ar dori pentru confort chiar să reducă orele de istorie din programa şcolară), nu înseamnă, oare, aceasta că un nou „28 iunie” se mai poate repeta cândva, trecându-se iresponsabil peste orice act de unire? Nu generează aceasta o perpetuare a unui careva sindrom, nu neapărat cel amintit? Cu atât mai mult acum , când criza globala creează incertitudini similare cu cele din perioada ce a precedat al doilea război mondial. Dar acesta e un alt subiect.
Domnule Ionic, cred că ați pierdul șirul. Să ne întoarcem de unde am plecat: modelul Petru cel Mare și al imperialismului rusesc nu este unul binevenit. Românii și/sau moldovenii au suferit prea mult de pe urma lui ca să vină cineva în secolul XXI să-i laude virtuțile și să-l recomande românilor din dreapta Prutului care în sfârșit par să fi scăpat de acest blestem.
Domnule Clej, nu cred ca D-voastră nu înţelegeţi că pledoaria mea a fost in esenţă pentru respectarea in societate a unor principii opuse închistării naţionaliste, intoleranţei etnice, xenofobiei. Am apelat la careva exemple, mai mult sau mai puţin potrivite, din epoca lui Cantemir, fiindcă această perioadă anume vizează articolul. Probabil că din istoria altor perioade şi a altor ţări există exemple mai concludente pentru principiile menţionate. Îmi doresc să fiu cât mai obiectiv ( poate nici filo-, dar nici fobo-) şi îmi displace organic lozinca pripită şi de tristă amintire „Cine nu e cu noi, e contra noastră”. Am fost sincer şi îmi cer scuze dacă am nedreptăţi! t pe cineva. Atat.
Domnule Ionic,
Cred că nu puteți să nu știți că revista ACUM combate cu fermitate închistarea naţionalistă, intoleranţa etnică, xenofobia.
O astfel de manifestare este și imperialismul rusesc, întemeiat de Petru Cel Mare și continuatorul său, bolșevismul, care nu era altceva decât un mare-rusism mascat, la farmecele căruia au sucombat mulți basarabeni (așa cum a sucombat și Cantemir acum trei sute de ani).
E un curent care aparține lăzii de gunoi a istoriei și nu pot să cred că dumneavoastră nu vă dați seama de asta.
Raţiunea politică de moment poate spune multe, nu-i ştiu şi nu mă interesează toate dedesubturile, alianţele, intenţiile etc., dar inima îmi dictează altceva. Eu nu m-aş sfii nici o clipă şi l-aş căuta pe Dimitrie Cantemir până şi in “lada de gunoi” a istoriei – numai să-l recuperez, să-l am. La fel aş proceda şi cu alte personalităţi la fel „sucombate”, căci ele nu au făcut expres politică şi sunt importante mai întâi ca savanţi, filosofi, scriitori, actori, regizori, artişti plastici, compozitori, interpreţi etc. Regret că unii din ei, foarte valoroşi, nu sunt nici pana acum invitaţi şi nu sunt apreciaţi in România.
Domnule Ionic, repet, imperialismul rusesc este o plagă de pe urma căreia suferiți inclusiv dumneavoastră (dacă ar fi să mă leg numai de calcurile rusești de limbă pe care le folosiți). Vă rog frumos treziți-vă și nu mai faceți propagandă (fie și involuntară, pentru că e clar că nu realizați) acestei mostruozități.
Fie cum ziceti, de acord.
Si totusi se invarte!… (Galileo Galilei)