Transilvania reprezintă cazul clasic pentru un eventual studiu de caz asupra interpretărilor propuse pentru cele două mari jacquerii pe care le-a cunoscut voievodatul la finele evului mediu, aşa-numita răscoală de la Bobâlna din 1437-1438 şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, din 1514. Pluralismul etnic al Transilvaniei a adăugat semnificaţiei sociale evidente pentru orice conflict între privilegiaţi şi cei de condiţie servilă, şi implicaţii etnice, fireşti pentru o lume în care specificul identitar funcţiona ca element de solidarizare a comunităţii, în cadre teritoriale variabile.
Imaginea aproape oficială asupra evenimentelor s-a conturat prin hipertrofierea acestor semnificaţii, sub impulsul unor motivaţii etice sau al unor constrângeri interpretative. Tensiunile sociale din Transilvania au capacitat atenţia autorilor marxişti în anii 50-60 ai secolului trecut, în încercarea lor de a scrie o istorie în spiritul docmatismului oficial şi de a găsi temeiuri în trecutul medieval pentru destructurarea categoriilor exploatatoare. Structurarea societăţii transilvane în secolul al XV-lea şi suprapunerea parţială a diferenţelor etnice şi realităţilor privilegiale, cu menţinerea comunităţii românilor înafara cadrului oficial al ţării, au creat imaginea unui spaţiu dominat de conflicte între români şi celelalte naţiuni ardelene, în care cele două episoade violente menţionate mai sus ar reprezenta momente de paroxism. O astfel de poziţie a valorificat şi semnificaţiile pe care autorii Supplexului din 1791 le-au dat negocierilor dintre ţărani şi nobili în 1437 , sau caracterul defensiv şi ostil în relaţie cu românii pe care abordările politice şi reflecţia confesională oficială din Transilvania le-au dobândit din secolul al XVII-lea.
Tema conflictului interetnic a căpătat un background istoric, prin încadrarea unor fapte reale într-o construcţie mai puţin aplicată oamenilor şi epocii. Dintr-o altă perspectivă, unii autori au încercat să se sustragă acestor interpretări, propunând corelarea mişcărilor ţărăneşti din Transilvania cu evenimente similare din spaţii de mai apropiată sau mai îndepărtată proximitate, cu revoluţia husită şi respectiv cu războiul ţărănesc din principatele germane din 1524-1525. Oricât ar fi de tentante astfel de conexiuni şi oricâte tangenţe s-ar putea găsi între o mişcare sau alta, evidenţierea unei baze documentare coerente pe această temă rămâne o exigenţă pentru cercetări viitoare. Rămâne însă valabilă premisa conform căreia atât tumultul ţărănesc din 1437 cât şi cruciada populară care a degenerat în revolta din 1514 sunt expresii ale crizei structurale care afecta societas christiana din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi care va marca în ultimă analiză începuturile epocii premoderne.
Unul din cele mai vizibile fenomene ale acestei crize a fost fenomenul general de contestare a autorităţilor consacrate, fie că avem în vedere cei doi poli de putere ai creştinătăţii apusene, Imperiul şi biserica romană, fie puterea regală sau autoritatea seniorială . Recesiunea economică, recrudescenţa conflictelor dinastice, reculul demografic şi climatul general de insecuritate au afectat profund mentalul individual şi colectiv. Marea schismă din cadrul bisericii apusene a creat cadrul de manifestare pentru naţionalismul religios şi în egală măsură pentru speculaţia teologică universitară sau populară, care a sfârşit prin a pune în cauză nu doar infailibilitatea papei, ci înseşi fundamentele societăţii medievale.
Transformările au cunoscut o dinamică proprie în Europa Centru-Orientală, care se confrunta deja cu o realitatea statului slab, capabil în mică măsură să controleze societatea şi să-şi îndeplinească funcţiile, problemă pe care nici modernitatea nu a reuşit să o rezolve pe deplin. Regatele apostolice precum Ungaria şi-au asigurat extinderea teritorială şi jurisdicţională sacrificându-şi consolidarea internă şi acceptând sub o formă sau alta particularisme privilegiale şi instituţionale. Fapte care din perspectiva actuală par expresii ale toleranţei şi progresului au acţionat în contextul secolelor XIV-XVI ca impedimente în calea afirmării unor monarhii puternice, capabile să apere aceste state în faţa noilor ameninţări care se profilau din sud. Disputele din această regiune capătă un caracter mai acut şi datorită caracterului multietnic şi pluriconfesional al structurilor etatice.
Pe solul Europei Centrale a avut loc dealtfel primul conflict de natură naţională, care i-a opus pe cehi germanilor, pe parcursul revoluţiei husite . Evenimentele din Boemia au avut importanţa lor şi în ceea ce priveşte Ungaria, al cărei rege moştenise şi Coroana Sfântului Venceslas. Răscoala din 1437 este socotită azi o consecinţă a înrăutăţirii situaţiei categoriilor populaţiei rurale neprivilegiate, mai ales a dreptului la liberă strămutare, a sporirii sarcinilor militare şi a deciziei de a colecta taxele ecleziastice în moneda nouă, de zece ori mai valoroasă. Detaliile factuale sunt în general bine cunoscute. Mai importantă pentru subiectul în discuţie este componenta ideologică a disputei. Participanţii la răscoală se definesc cu prilejul primei înţelegeri cu nobilii drept obştea locuitorilor români şi maghiari, „universitas regnicolarum Valachorum et Hungarorum , formulă sugerând o eventuală legitimitate a participanţilor, opusă formulei politice în fiinţă în Transilvania.
De cealaltă parte, voievodul Transilvaniei în calitatea sa de conducător al nobilimii a iniţiat negocieri şi a perfectat un acord cu reprezentanţii scaunelor săseşti şi secuieşti. A rezultat aşa-numita fraterna unio, care avea să evolueze spre mai cunoscuta unio trium nationum, cheia de boltă a sistemului politic transilvan. Părţile contractante urmau să-şi acorde ajutor pentru respingerea oricăror ameninţări externe sau interne care le-ar fi vizat interesele. Dintre cele trei componente ale acestui aranjament, două natio saxonica şi natio siculorum se defineau prin atributul etnic, iar cea care avea să-şi menţină primatul în viaţa politică a ţării, natio nobilium, era percepută deja ca încarnarea naţiunii medievale maghiare. Răscoala de la Bobâlna nu a fost un conflict interetnic în accepţiunea completă a termenului, dar este evident că ambele părţi au conştientizat importanţa afinităţilor etnice şi au încercat să-i exploateze potenţialul. În această direcţie, au putut funcţiona o serie de compatibilităţi cu fenomenul husit, chiar dacă răsculaţii ardeleni nu par să fi avut pe agendă proiectul vreunei alternative teologice. Acordul încheiat între cele trei naţiuni a supravieţuit pacificării din 1438 şi a contribuit, fie şi indirect, la menţinerea românilor ca entitate colectivă înafara sistemului politic transilvan.
Chiar dacă nobilii români s-au afirmat în luptele antiotomane de mai târziu, iar un descendent al unei familii româneşti a purtat Coroana Sfântului Ştefan, aceştia au fost asimilaţi confesional şi lingvistic în cadrele naţiunii nobiliare maghiare. Echilibrul etno-privilegial schiţat în 1437 s-a dovedit extrem de viabil pentru Transilvania, la solidaritatea părţilor se face apel chiar împotriva puterii regale, iar structura sa a supravieţuit regatului medieval şi şi-a asigurat interesele sub forma principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană.
În ceea ce priveşte războiul ţărănesc din 1514, aspectele sociale sunt în mai mare măsură evidenţiate de sursele documentare. Avem de-a face cu intensificarea crizei politice în Ungaria parlamentarismului nobiliar , dar şi cu începuturile transformărilor de structură din economie, care vor determina creşterea interesului pentru relaţiile capitaliste. Fenomenul care va da naştere aşa-numitei neoiobăgii de la est de Elba s-a tradus prin înrăutăţirea situaţiei ţăranilor şi creşterea generală a preţurilor.
În plan confesional, se fac simţite primele ecouri ale Reformei, prin intermediul predicilor în limba poporului, rostite de călugări care condamnă luxul şi abuzurile clerului, dar şi indiferenţa nobilimii pentru soarta ţării, expusă pericolului turcesc. Scrieri din epocă pun în cauză patriotismul nobilimii şi consideră că numai mobilizarea poporului sub conducerea micilor privilegiaţi ar putea salva patria de pericolul străinilor. Pe de altă parte, în Transilvania începe degradarea poziţiei secuilor, care se adresează regelui, reclamând abuzurile voievozilor ardeleni. În ceea ce priveşte participarea românească la evenimentele din 1514, ea a fost una substanţială, întrucât apelul la ortodocşi era o practică curentă pentru mesagerii cruciadei, încă din epoca celebrului asediu al Belgradului din 1456.
Degradarea condiţiei sociale i-a determinat chiar pe unii mici nobili români să ia parte la revoltă, în momentul în care forţele răsculaţilor lui Doja au ajuns în Transilvania. Opţiunea insurgenţei nu a fost una dominantă, majoritatea privilegiaţilor români rămânând loiali voievodului Ioan Zapolya şi răspunzând chemării la arme a acestuia.
Cele două momente din istoria medievală a Transilvaniei nu pot fi încadrate în categoria confruntărilor etnice propriu-zise, participanţii s-au solidarizat în primul rând pe baza apartenenţei sociale. Cu toate acestea, date fiind tangenţele până la similitudine între etnie şi privilegiu în Transilvania, solidaritatea etnică a interferat cu cea socială, fără a putea face o separare netă între aceste două forme de agregare a celor două tabere. În acelaşi timp, invocarea naţiunii în sensul ei etnic în documente şi discursuri generate de aceste evenimente ilustrează ponderea pe care conştiinţa etnică o deţinea în mentalul individual şi colectiv al oamenilor acelui timp.
Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală.