Din strigătul singurătăţii –
aş putea să’nalţ o piramidă.
De ce să spulbere vântul
nisipul inimii mele?
Deşertul e plin de “fantome” –
ce mai cred în “ape salvatoare”.
Sunetul nisipului e cânt de sirenă,
ce-nfioară pustiul,
în care rănile au înflorit…
Din chinul durerii –
aş putea ridica un “zid chinezesc”!
Ştiu bine că violenţa luminii
nu mă va ajunge.
La umbra ruinii
înfrângerea poate fi savurată,
cu voluptatea cu care erupe un vulcan.
Lava fierbinte va pecetlui
pentru totdeauna –
buzele-mi însângerate de tăceri.
Cine mai poate aduna singurătatea
din cenuşa cuvintelor
purtate de vânt
ca pe’un cânt
de sirenă?