ACUM.TV

Pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova a repurtat succese răsunătoare în luptele cu turcii, dar a sfârşit prin a pierde Chilia şi Cetatea Albă şi a utiliza relaţiile cu Poarta ca mijloc de apărare a intereselor proprii în conflictul cu Polonia cruciată. Acest decalaj în privinţa performanţei politice a fost sesizat de înşişi protagoniştii evenimentelor, iar faptul este relevat de comparaţia amară pe care însăşi domnul Moldovei o făcea între izbânzile ţării sale şi succesul adus de inactivitatea lui Ivan.

Invocata mediocritate a marelui cneaz nu a fost de natură să-l transforme într-un auxiliar al politicii Moldovei în Răsărit sau într-un eventual partener de rang secund într-o veşnic proiectată cruciadă antiotomană. Chiar dacă alianţa cu Moscova a fost iniţiată sub asemenea auspicii, iar căsătoria lui Ivan Molodi cu Elena, fiica lui Ştefan, cunoscută în letopiseţele ruseşti ca Olena Voloşeanca, urma să asigure o mai strânsă colaborare între cele două entităţi politice, mobilul activizării acestui proiect a fost dat de existenţa unui inamic comun, Uniunea Polono-Lituaniană guvernată de dinastia Iagiello.

Dacă în cazul Moscovei avem de-a face cu o inamiciţie obiectivă, dată de competiţia pentru controlul cnezatelor din vestul Rusiei, în ceea ce priveşte Moldova, avem de-a face cu reorientarea spre Ungaria, văzută ca singurul partener potenţial în contracararea presiunii otomane. Încă în 1490, la moartea regelui Matya Corvinul, Ştefan cel Mare şi Ivan al III-lea se află între potenţialii susţinători ai lui Maximilian de Habsburg, în tentativa sa de a transpune în fapt pretenţiile Casei de Habsburg la Coroana Sfântului Ştefan.

Chiar dacă încercarea regelui romanilor a rămas mai degrabă o cavalcadă pe gustul oamenilor Renaşterii, această coaliţie va rămâne pe agenda diplomaţilor imperiali pe tot parcursul secolului al XVI-lea, întrucât ea răspundea unor obiective esenţiale ale politicii dunărene a Arhicasei, combaterea infidelilor şi anihilarea Poloniei.

Încoronarea lui Vladislav Iagiello în Ungaria şi succesiunea lui Jan Albert în Polonia şi a lui Alexandru în Lituania făcea din cei trei fraţi suverani promotori ideali ai unor iniţiative cruciate, în măsură să mobilizeze forţele Europei Centru-Orientale şi să asigure măcar recuperarea cetăţilor moldoveneşti pierdute în 1484. Iniţiativa s-a materializat în expediţia poloneză în Moldova din 1497, dar a sfârşit prin a arăta odată în plus în ce măsură ideea de misiune creştină fusese asumată în arsenalul politic al deţinătorilor puterii seculare.

Angajamentul Poloniei în cruciadă viza reafirmarea suzeranităţii sale asupra Moldovei, şi înlocuirea probabilă a celui care se afirmase de acum ca un inamic al casei domnitoare a acesteia. Ar fi dificil să creem o situaţie contrafactică, să apreciem ce s-ar fi întâmplat dacă Moldova ar fi fost încorporată eventual în ansamblul politic al Europei iagelone, ale cărei paradigme politice şi intelectuale vor tenta elitele locale în următoarele două secole. Cu siguranţă însă, faptul nu nu a fost perceput favorabil în Ungaria, unde stările s-au manifestat în favoarea păstrării Moldovei în propria sferă de influenţă.

Pentru cei familiarizaţi cu imaginea de luptător antiotoman a lui Ştefan cel Mare poate părea stranie prezenţa sa în coaliţia cu marele cneaz al Moscovei şi hanul tătar al Crimeei la care se referă Alexandru Boldur. Această alianţă a fost în stare să împiedice sosirea unui eventual ajutor militar lituanian pentru forţele poloneze care asediau Suceava. Victoria de la Codrii Cosminului este una din marile izbânzi ale istoriei Moldovei, dar este în egală măsură un eşec al proiectelor de cruciadă, în care Moldova lui Ştefan cel Mare jucase un rol activ în deceniile precedente. Anii următori au însemnat perpetuarea conflictelor de frontieră între Moldova şi Polonia, motivate şi de reafirmarea pretenţiilor moldoveneşti asupra Pocuţiei.

În aceste confruntări au fost antrenate şi forţe otomane, iar Moldova se identifică tot mai mult cu rezistenţa ortodoxă la unirea florentină, fapt ce făcea cauza sa atractivă pentru rutenii din Halici. Acţiunile militare au însemnat şi transferuri de populaţie ruteană în Moldova, procedură conformă cu standardele epocii, iar o anume solidaritate panortodoxă între moldoveni şi ruteni se va manifesta pe tot parcursul secolului al XVI-lea.

Activarea vechiului litigiu teritorial cu Polonia nu a adus beneficii politice şi patrimoniale pe termen lung, iar acordurile încheiate de aceasta din urmă cu Poarta Otomană au limitat posibilităţile de rezistenţă ale voievodatului românesc. În anii acestor conflicte, Moscova obţinea marea victorie de pe râul Vedroşa, iar odată cu aceasta o treime din teritoriul Marelui Ducat al Lituaniei.

Marele cneaz s-a dovedit în ultimă analiză beneficiarul exclusiv al alianţei cu Moldova lui Ştefan cel Mare, care nu a avut satisfacţia de a-şi vedea nepotul pe tronul Sfântului Vladimir, tânărul cneaz Dmitri Ivanovici şi mama sa căzând victime luptelor pentru putere de la Curtea rusă. În pofida acestui bilanţ, domniile moldoveneşti care au asumat iniţiative externe au reluat relaţiile cu Moscova, motivate fie de raţiuni cruciate, fie mai ales de contracararea presiunii poloneze sau de solidaritatea ortodoxă.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală.

Acest articol a fost publicat duminică, 28 decembrie 2008 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.