De curând în presa israeliană s-a făcut mare gălăgie cu privire la antisemitismul românesc în urma unei greșeli datorate probabil culturii precare a președintelui Traian Băsescu și sper că nu unei rele voințe. Acesta a afirmat într-un comunicat de presă faptul că Siria se învecinează cu Palestina în loc de „o țară mică, Israel” cu spune ziarul israelian Ha’aretz. Am intrat puțin și la comentariile articolului unde am postat și eu câteva. Mi-au sărit în fața ochilor unele comentarii ale unor americani care dau dovadă de o incultură crasă și care spun că nu au la ce să se aștepte de la niște oameni care cred în vampiri (ăștia fiind noi de fapt), dar și unele discuții ale unor oameni culți prin care România este considerată una dintre cele mai antisemite țări din Europa. Și într-adevăr, în România există antisemitism, poate nu extrem cu l-au perceput aceștia, însă există și mai mult ne pândește pericolul dezvoltării acestuia. Singura soluție e informarea corectă, și de-o parte și de alta; și aceia care ne consideră înapoiați cu credințe în mituri și acelora care consideră că evreii sunt dușmani ai omenirii. Adevărul e singurul care ne face liberi, și îl putem afla numai informându-ne corect.
Referitor la antisemitismul românesc voi expune link-ul site-ului http://www.nouadreapta.org/ unde puii lui Corneliu Zelea Codreanu, care în 1983 fondează împreună cu Alexandru C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine – antisemiți notorii, își caută noi adepți. Un prieten îmi spunea că are amici, adepți ai acestei mișcări, și că ar fi în stare să mă omoare dacă ar ști vreunul că am sânge evreiesc. Și îi cred în stare deoarece aceștia au fost prezenți și la parada Gay unde au căutat să stârpească homosexualii din România creștină ortodoxă. Îmi mai amintesc o altă dată când am mers să depund dosarul pentru angajare într-o instituție publică de stat, cel care m-a recomandat pentru post (a lucrat în Israel câțiva ani), m-a sfătuit să îmi scot lanțul de la gât ce avea medalionul cu Meghen David (Staua lui David) pentru a nu-l vedea anumite persoane. Toate aceste lucruri nu m-au condus decât la concluzia că există xenofobie în România, există prejudecâți, idei preconcepute, și cel mai groaznic lucru este nu acela că astfel de idei le au oameni lipsiți de educație cum sunt tinerii și naivii legionari, ci ab opposito – adică oameni care lucrează în instituții de stat, oameni care se presupune că sunt imparțiali, corecți, că au totuși o cultură ce le permite să vadă realitatea.
Începuturi și precursori
Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului roman modern şi cu apariţia bogatei tradiţii culturale naţionale care a însoţit unirea principatelor, independenţa şi crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din seminţele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării ţării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viaţa politică, culturală şi spirituală a societăţii româneşti au existat, în forme variate şi cu diverse intensităţi, puternice curente antisemite. Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Naţional Creştin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 şi a statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 – cu alte cuvinte, a secolului care a culminat cu Holocaustul.
Octavian Goga, parlamentar și șef al Partidului Național Creștin, poet și lider spiritual al românilor din Transilvania în lupta pentru drepturi politice, reneagă presa românească într-un discurs parlamentar, așternut apoi pe hârtie.
“…fiindcă nu este făcută de români. Oamenii care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gândirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mâinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti.” (România a românilor).
Tot aici el susține că națiunea română este fondată numai și numai de țărani, trei ani mai “târziu ca prim-ministru va da legi opressive pentru românii de etnie evreiască.
Aş putea să zic că înainte de război, cu zeci de ani, toată ideologia românească s-a plasat pe acest teren: avem de constituit un stat naţional. Cine reprezintă rasa? Ţăranii… [A]cest sentiment nu este un monopol de gândire; este rezultanta tuturor fibrelor de gândire intelectuală dinainte de război.”
După crearea sa în 1935, ca partid al dreptei conservatoare, naţionalist şi virulent antisemit, Partidul Naţional Creştin – PNC, condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza a fost, fără discuţie, cel mai important concurent al Gărzii de Fier în dreapta spectrului politic românesc. În anii 1930, Partidul Naţional Creştin (şi, înainte de 1935, Partidul Naţional Agrar al lui Goga) a fost principalul beneficiar al ajutorului primit din partea naţional-socialismului german, deşi Garda de Fier prezenta mai multe afinităţi cu ideologia nazistă. Şi în timp ce PNC a stat puţin timp la putere, politicile antisemite pe care Goga şi Cuza le-au iniţiat au supravieţuit rapidei lor căderi de la guvernare şi au exercitat o influenţă considerabilă asupra politicilor guvernelor care au urmat. Un număr important din membrii PNC au funcţionat în guvernele dictaturii regale şi au ieşit din nou la suprafaţă în timpul războiului, în birocraţia civilă a dictatorului Ion Antonescu.
Rădăcinile antisemitismului lui Goga sunt evidente. Înainte de război el intrase sub influenţa lui Karl Lueger, primarul social-creştin al Vienei. Fiindcă Goga socotea evreii ca fiind cei mai activi “agenţi” ai politicii de maghiarizare în Ungaria înainte de război, el a găsit predicile anti “iudeo-maghiare” ale lui Lueger convingătoare şi importante. Cum presiunea ungară privind revizuirea frontierelor Transilvaniei creştea în anii 1930, Goga a pus în practică această experienţă din tinereţea sa şi a găsit un răspuns potrivit pentru renumitul pericol al “maghiarizării”. Iar acest răspuns a fost antisemitismul şi suportul pentru tineretul român, din care o parte era deja legat de mişcările antisemite înclinate spre violenţă şi urmărea să treacă de la vorbă la faptă pentru a eradica pericolul evreiesc şi cel “ungaro-semitic”.
Colecţia de eseuri numită Mustul care fierbe, publicată de Goga în 1927, redă sugestiv creşterea poziţiei sale extremiste. Goga vedea această situaţie ca fiind una de război între români şi evrei şi chema la apărarea “purităţii rasiale”, a “privilegiilor sângelui”, şi ale “adevărurilor organice ale rasei”. El avertiza că desfăşurarea evenimentelor “împingea răbdarea tradiţională a poporului către limitele sale extreme” şi propovăduia o “furtună purificatoare” în care tineretul va salva naţiunea de “paraziţi”. El chema la o „ofensivă naţională” pentru salvarea naţiunii române. Amintindu-şi retorica antisemită de dinainte de război despre invazia evreiască din România, el îi descrie pe evrei ca fiind “secreţiuni impure ale Galiţiei” care ameninţă însăşi existenţa statului român.
Între 1935 şi 1937, Lăncierii (forța paramilitară a lui Cuza și Goga, care au acceptat zvastica drept simbol) au fost responsabili pentru chinuirea şi brutalizarea evreilor, acţiuni care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier. Cei doi îi imitau pe Hitler și Mussolini organizând întruniri în masă dorind să demonstreze dreptul lor la putere. Dorind modificarea Constituției din 1923, aceștia aveau de gând să asigure supremația etnică românească. În toate domeniile. Ei doreau garantarea „caracterului naţional” al presei şi al activităţilor culturale. Evreilor urma să li se impună numerus clausus. Vroiau de asemenea să-i elimine pe evrei dacă ei sau strămoşii lor intraseră în ţară “prin fraudă” sau “după semnarea tratatelor de pace”.
Pe lângă numerus clausus, evreii care rămâneau în ţară trebuiau să fie excluşi din toate instituţiile publice şi din serviciile civile. Goga şi Cuza vroiau să stabilească relaţii mai apropiate cu Germania, dar fără să rişte frontierele ţării. Ambii fuseseră curtaţi intens de elemente ale regimului nazist. Înainte de 1934 Alfred Rosenberg şi Arno Schickedanz de la Aussenpolitisches Amt au văzut în Goga cel mai promiţător lider al oricărei Volksbewegung în România: “În România există un fundament antisemit puternic. Dar în ciuda repetatelor eforturi, această tendinţă nu s-a ridicat niciodată deasupra limitelor unui club din cauza doctrinelor ştiinţifice ale clasei conducătoare. Ce a lipsit a fost îndrumarea şi conducerea unei personalităţii politice. După numeroase căutări pe bâjbâite, Biroul crede că a găsit această personalitate – fostul ministru şi poet, Octavian Goga.” Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea parlamentului, PNC şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evreieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti din presă. Ziarele pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, ca şi ziarele evreieşti care apăreau în provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de stat instituţiilor evreieşti au fost retrase. Acuzaţi că otrăvesc ţărănimea şi îndeamnă tinerele românce la prostituţie, s-a considerat că evreii nu sunt potriviţi pentru a deţine licenţe de comercializare a băuturilor alcoolice şi pentru a angaja slujnice neevreice cu vârsta sub 40 de ani. Limba idiş, folosită mult timp în administraţia din Basarabia şi Nordul Moldovei, a fost declarată inacceptabilă. (A fost proiectat şi un decret care urma să interzică accesul juriştilor şi avocaţilor evrei în barou, dar nu a fost promulgat). Unele proprietăţi evreieşti, cum ar fi terenul şi clădirea Căminului evreiesc din Cernăuţi, au fost confiscate de către stat.
Guvernul nu s-a mulțumit cu aceasta și proclamă Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei evreilor. Legea anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea primului război mondial. Ea cerea ca în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită “pentru verificare”documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care nu îndeplineau cerinţele sau ale căror documente erau considerate insuficiente erau declaraţi „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului63.
Prin aceste măsuri antisemite Goga şi Cuza au intenţionat să crească popularitatea PNC înainte de noile alegeri şi pentru a-i reasigura pe patronii lor de la Berlin că ei pot apropia România de Germania, cu toată preemţiunea regelui asupra posturilor din politica externă, apărare şi securitate. Dar măsurile au avut şi un impact dramatic asupra evreilor români. Mulţi şi-au pierdut locurile de muncă peste noapte. Unii evrei din zonele rurale s-au văzut deposedaţi de mijloacele lor de existenţă, obligaţi să se mute în oraşe şi să lase în urmă proprietăţile imobiliare care nu puteau fi luate cu ei. Cu toţii simţeau nesiguranţa de a nu ştii unde urmează să mai lovească pumnul guvernului şi dacă documentaţia îi va mulţumi pe supraveghetorii care se ocupau cu revizuirea cetăţeniei.
Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Partidului Naţional Creştin
Antisemitismul Gărzii de Fier
“Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încoace, scopul acesta îl vor avea” (C.Z. Codreanu, 1937,Circulara nr.119
Octavian Goga şi A.C. Cuza au fost în mod clar produsul regimului politic tradiţional stabilit la jumătatea secolului XIX şi moştenit de România Mare după primul război mondial. Ei au funcţionat în cadrul lui, şi-au conceput strategile politice bazându-se pe el, au ajuns la putere prin el şi au fost împreună atunci când puterea lor s-a evaporat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Corneliu Zelea Codreanu şi mişcarea pe care a fondat-o, Garda de Fier. PNC era pro-monarhist şi pro-Carol; Garda, nu. Conducerea PNC căuta să întreţină relaţii de egalitate, dacă nu chiar de cordialitate, cu conducerile celorlalte partide politice; Garda nu dorea aceasta şi s-a autodefinit în mod diferit, nu ca partid ci ca ”mişcare”. PNC vroia să păstreze guvernul parlamentar, chiar dacă acesta urma să fie reconfigurat şi organizat într-o manieră mai elitistă şi mai corporatistă; Garda de Fier vroia să răstoarne regimul parlamentar. Goga şi Cuza evaluau relaţia lor cu cercurile conducătoare culturale şi religioase ca fiind în vârful piramidei sociale din România; Garda de Fier era împotriva cercurilor conducătoare, îmbrăţişând “acţiunea” tinerească, populismul ţărănesc şi mistica religioasă, aşa cum a fost exemplificată de clerul local (de multe ori neştiutor de carte). PNC a îmbrăţişat oficial numerus clausus; Garda de Fier l-a respins ca nefiind suficient de radical pentru rezolvarea ”problemei evreieşti” [Armin Heinen, Die Legion Erzengel Michael in Rumanien—Soziale Bewegung und politische Organisation (Munich, R. Oldenbourg Verlag, 1986)].
Garda de Fier ia naștere la 24 Iunie 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail, când Corneliu Zelea Codreanu împreună cu adepți ai săi se rup din Liga Apărării Național Creștine, ideologia ei fiin unsa profund antisemită, dar s-a vrut și o Ligă pentru “reînnoire morală” în care violența organizată era metoda preferată în atingerea scopurilor acestei mișcări.
Codreanu a început, încă din 1923, să identifice ”trădătorii”, românii care-şi trădaseră propriul popor “pentru arginţii lui Iuda”, cu intenţia de a-i omorî. Pedeapsa exemplară, argumenta Codreanu, ”trebuie să cadă mai întâi asupra trădătorilor, şi apoi asupra duşmanilor”.
Prima listă de ”trădători” alcătuită în 1923 includea şase miniştrii din cabinetul condus de George Mârzescu, care proiectaseră principala lege prin care evreii au obţinut cetăţenia după promulgarea noii Constituţii a României în acel an. În următorii 18 ani, mişcarea lui Codreanu a fost responsabilă pentru numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva evreilor; pentru asasinarea a doi primi miniştri în funcţiune (Ion Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939); şi pentru uciderea altor miniştri din Cabinet şi a unor personalităţi locale şi naţionale din sferele politică şi culturală. Cu lupta lor împotriva ordinii stabilite, legată integral de lupta „pe viaţă şi pe moarte” împotriva evreilor, violenţa Garzii de Fier a culminat în 26 spre 27 noiembrie 1940, cu asasinarea a 64 de personalităţi conducătoare, apărători ai ordinei politice interbelice (inclusiv a unui fost prim ministru) în închisoarea de la Jilava; cu uciderea a şase prefecţi de poliţie în aceeaşi noapte; scoaterea din casă, cu intenţia de a-i omorî, a şapte conducători politici şi ai siguranţei interne (dintre care trei foşti primi miniştri); cu asasinarea brutală a lui Nicolae Iorga, de asemenea fost prim ministru, şi a lui Virgil Madgearu, fost ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a început tot cu un asalt asupra ordinii existente, personificată atunci de Ion Antonescu, şi a fost desigur din nou legată în totalitate de atacurile împotriva evreilor, pentru care “rebeliunea” a fost un “pogrom” în care au murit cel puţin 120 dintre ei.
Garda de Fier era considerată de regele Carol o ameninţare pentru politica sa, pentru locul său pe tron şi posibil pentru dinastia însăşi. Mişcarea a fost declarată ilegală în trei rânduri, de trei guverne separate la începutul anilor 1930, a fost agresiv supravegheată de guvernul Tătărescu din 1933-1937 şi a fost urmărită necruţător în timpul dictaturii regale. Codreanu însuşi a fost asasinat în septembrie 1939 în timp ce se afla în custodia Poliţiei de securitate (Siguranţa). Asasinarea lui Armand Călinescu în septembrie 1939 a fost urmată de încă şi mai multe arestări, iar unii membrii ai mişcării au fugit în Germania.
Codreanu scotea în evidenţă legătura naţional-religioasă, acuzând evreii de distrugerea “legăturii spirituale” dintre poporul român şi Dumnezeu, astfel încât ei puteau ruina naţiunea română. Limbajul folosit de scriitorii legionari era plin de simboluri religioase. Corpul de elită al Legiunii a fost supranumită “Frăţia de cruce”. Membrii Gărzii de Fier căzuţi în Spania alături luptând de Franco au fost numiţi “crucificaţi”.
Criticii îl acuzau pe Codreanu că vrea să-i copieze pe Mussolini şi Hitler. Dar în contrast cu mişcările fasciste din Italia şi Germania antireligioase în esenţă, Garda de Fier „era o mişcare de renaştere religioasă sau, poate mai exact, o mişcare de regenerare cu conotaţii religioase” ortodoxiste. Aceasta, desigur, cu un scop. În Pentru legionari, Codreanu povesteşte despre o cină christică luată împreună cu discipolii lui în închisoarea Văcăreşti după ce fusese descoperit complotul pentru uciderea liderilor politici “iudaizaţi”. El le spune acestora: “Sunt forţat să vă aduc veşti triste. Se ştie cine a fost trădătorul. El este în mijlocul nostru, stă la masă cu noi”. După ce trădătorul a fost identificat, Codreanu l-a iertat. Limbajul jertfei, al acceptării bucuroase a morţii pentru salvarea naţiunii, al crucificării şi reînvierii a fost constant folosit de scriitori legionari şi de Codreanu însuşi. Când numele legionarilor căzuţi erau strigate la mitinguri şi demonstraţii, ceilalţi membrii ai Gărzii strigau “prezent!” După moartea lui Codreanu, nu era ceva neobişnuit ca membrii Legiunii să folosească expresia “Căpitanul e cu noi!” sau să se refere la “învierea” acestuia.
CONCLUZIE:
Antisemitismul PNC-ului şi al Gărzii de Fier, regimul genocidar şi lunga istorie a negării Holocaustului în România de după al doilea război mondial, toate acestea se bazează clar pe fundaţiile unui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte nivele ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. Separarea, exproprierea, deportarea şi uciderea evreilor nu erau teme noi în anii 1930 şi 1940. Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde şi el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice şi culturale a României.