„Arta este, fără îndoială, singura formă de progres care utilizează, tot atât de bine, căile adevărului şi
ale minciunii”
J-M. C, Le Clézio („L’existance materielle”)
Aproape nimeni de la Editura Gallimard n-a bănuit evenimentul. Cu atât mai puţin norocitul laureat Jean-Marie Gustav Le Clézio care, miraculos, se găsea la Paris timp de o escală între Coreea şi Canada.
Solitarul romancier, originar din Nisa, e un voiajor redutabil, parcurgând, nesăţios, paralelele şi meridianele planetei pentru sondarea naturii umane în infinita ei diversitate. Un cetăţean al lumii, cum are obiceiul să să-şi spună, lăsând veleităţile naţionaliste, cerberilor exclusivişti, înrăiţi de ideologiile xenofobe.
În această zi glorioasă de 9 octombrie 2008, gândurile laureatului s-au îndreptat, mai întâi, spre Claude Gallimard, primul său editor, cel care l-a propulsat pe orbita literaturii în 1963, cu un volum de debut mai mult decât promiţător „Un proces-verbal” şi care i-a rămas în suflet ca: „Un veritabil prieten sprijinitor. Spre el îmi îndrept astăzi gândurile…”
Pentru un debutant, „Procesul-verbal” i-a creat deja o reputaţie recompensată cu premiul Renaudot, nu departe de prestigiosul Concourt, care i-a scăpat de justeţe. Aş zice că nici nu-i de mirare pentru adolescentul încercat de morbul scrisului încă de la vârsta de 7 ani.
Cele peste 30 de volume: romane, eseuri, nuvele, traduceri din mitologia indiană sau contribuţii la opere colective, i-au fost distinse, în 1980, cu prestigiosul premiu Paul Morand, recompensând totalitatea celor scrise până atunci şi, în particular, „Désert”(1980); ca în 1994 să fie ales drept cel mai mare scriitor în viaţă de limbă franceză.
Imperiozitatea scrisului
Pentru el, scriitura e o chestiune de viaţă, suscitată de o trebuinţă interioară: „Din două lucruri unul: riscăm să fim înghiţiţi de literatură sau de noi înşine. Dacă ne facem înghiţiţi de noi înşine, sucombăm în nebunie. Dacă ne facem înghiţiţi de literatură, devenim scriitori”.
Curând, scrisul devine pentru Le Clézio un sistem de apărare faţă de ceilalţi, o cale de a se sustrage societăţii occidentale, brutale şi artificiale, unde toată lumea întâlneşte „ moartea…, acapararea…, servitudinea la obiecte şi agresivitatea vieţii.”
Cu timpul, introspecţia ocupă un loc primordial în viaţa lui Le Clézio, percepută ca o aventură prin intermediul cunoaşterii celorlalţi.
Nici poezia nu scapă preocupărilor omului de litere. Şederea în Panama face din el un adept al Euterpei, oferind un omagiu liric ţării natale ce transpare în „Onitsha” şi „La quarantaine”.
Le Clézio găseşte o formă de libertate în atitudinea Indienilor din Panama faţă de limbaj unde, singur emoţiile constituie o sursă autentică de cunoaşterea adevărului universal.
De mai mulţi ani, Le Clézio se găsea printre favoriţii de prim plan al Academiei regale suedeze, numele şi reputaţia sa circulând în mediile literare scandinave ca „un scriitor de ruptură, de aventură poetică şi de extaz senzual, explorator al unei umanităţi dincolo şi deasupra civilizaţiei dominante”, meritând cu prisosinţă laurii Nobelului, în posesia căruia se află astăzi, încântat de a-i succeda lui Claude Simon în palmaresul laureaţilor francezi.
Literatura franceză şi preferinţele Academiei suedeze
Romancierul dedică acest Nobel şi celorlalte „meleaguri” de predilecţie cum ar fi Insula Maurice, numită de el: „mica mea patrie, chiar dacă Franţa este patria mea electivă pentru cultura şi limba ei.”
Afecţiunea pentru limba franceză şi elogiul ce i-l consacră, reiese, cu evidenţă, dintr-o operă fertilă şi un stil original. Vocabula-i şlefuită cu minuţie, lăsând totuşi impresia spontaneităţii, iar afirmaţiile unei anumite prese anglo-saxone, profeţind decesul limbii lui Molière, îl lasă rece, dacă nu dispreţuitor.
Cu câteva luni în urmă, lui J-M.G. Le Clézio i se conferea deja „Premiul Stig Dagerman”(eminent jurnalist şi scriitor suedez care, după ce s-a sinucis în 1954, a lăsat numele acestui premiu literar prestigios).
O stranie coincidenţă face ca Le Clézo să afle fericita veste plonjat în lectura „Dictatura durerii” (La dictature du chagrin”), opus al scriitorului mai sus amintit.
O conferinţă de presă improvizată
Imprevizibilul a forţat organizarea rapidă a unei conferinţe de presă pe 9 octombrie, la ora 15 şi 50, în holul casei de Edituri pariziene Gallimard din strada Sébastien-Botton. Spaţiul, relativ restrâns, a produs o oarecare învălmăşeală a jurnaliştilor, în aşteptarea nerăbdătoare a laureatului.
Numeroasa asistenţă părea a fi intimidat solitarul, chipeşul şi fotogenicul romancier; la 68 de ani perpetuează o oarecare fobie faţă de flashurile fotografilor: „Am câteva dificultăţi cu zgomotul aparatelor foto, însă fotografiile nu mă deranjează câtuşi de puţin.” O frază magică cu care a pus auditoriul în buzunar…
Vocea îi devine limpede, cuvintele zdravene, mesajele, lejer tendenţioase, forţează atenţia: „Trebuie continuată lectura romanelor, este cel mai bun mijloc de a interoga lumea actuală, fără a obţine răspunsuri întotdeauna prea schematice.”
După el, atribuţia romancierului este de a chestiona: „Romancierul nu-i un filozof şi nici un tehnician al limbajului, este cineva care scrie, punându-şi întrebări.”
Astfel, întrebat dacă e nevoie să fi scriitor angajat pentru a obţine Premiul Nobel, scriitorul a tentat o distincţie succintă:
„Trebuie deja să se cunoască definiţia exactă a cuvântului „angajat”. Eu sunt indignat de multe lucruri, de injustiţii, de violenţă…”, lăsând să se înţeleagă că noţiunea de „scriitor angajat” nu-i corespunde decât parţial, fiind vorba, cert, de amorul necondiţionat faţă de magnificenţa naturii.
Le Clézio dispune de numeroase „antene” care-i permit ascultarea omului vivant, oricât de departe s-ar găsi el de „centrul” planetei, dând un sens vieţii acestuia.
În scrierile lui de aventură şi apropiere a semenilor, se referă des la emoţiilor profunde care i-au permis descoperirea civilizaţiilor primitive cum ar fi Maia şi altele, exaltându-i peniţa şi curiozitatea intelectuală.
Un scriitor de excepţie, părând, de departe, glacial, de marmură, aparenţă spulberată de îndată ce este apropiat. O statuie de granit radiind căldură profund umană, dotat de talente variate şi capabil să exploreze mai toate genurile literare, de la cele mai modeste până la cele mai riscate.
Înfăţişarea lui are ceva profetic, un apostol în sandale care nu ştie ce-i odihna nonşalantă, amintind propriile opere: ”La fièvre”, Le déluge” sau „La guere ou Désert” pentru care a fost distins cu premiul Academiei Franceze în 1980.
Referindu-se la decernarea premiului Nobel – răsplata depăşind 1 milion de euro – scriitorul declara la postul France Inter: „ Când eşti scriitor, crezi întotdeauna în premii literare(…) Ca toate premiile literare, aceasta reprezintă timp, adică câştig de timp. Ceea ce-ţi stimulează un nou nou avânt.”
Nomad al timpului prezent, un fără adăpost al secolului nostru, Le Clézio preferă hazardul periplelor pentru a se resursa şi pactiza cu lumile îndepărtate.
Prestigioasa recompensă, onorează atât talentul incontestabil al scriitorului
cât şi eminenta Instituţie care o decernează,.
m-am bucurat nespus. Le Cleziot, cum ii scriu eu in gluma numele (n-o sa se supere, neam!), mi-a incantat tineretzea, „Procesul verbal” e un roman superb, mi s-a parut de inalt nivel al scriiturii.
O merita cu varf si indesat:bravo, le Clesiot!
Nu ştiu dacă l-aţi citit în versiune originală sau tradus. De fapt, a fost tradus într-o sumedenie de limbi, nu întotdeauna cu aceleaşi scrupule de fidelitate. Are mult umor chiar atunci când i se pun întrebări debile şi lipsite de respect: „ Ce-o să faceţi cu milionul de euro câştigat la loteria Nobel…?”
-„Pentru „loteria” Nobel am umplut sute de mii de „buletine” care, în cele din urmă, mi-au adus jackpot-ul de care vorbiţi, suficient pentru a-mi onora datoriile…”
Eu am consacrat două nopţi lecturii „Ritournelle de la faim”, o frescă autobiografică fascinantă şi un personaj (Ethel) seducător, cert, fiind vorba de propria-i mămică, o nobilă mauriceană alienată la Paris în anii de criză 40.
Sincer,unele pagini, sunt pentru mine de antologie.
Dacă se va ţine de vorbă, îmi va trimite câteva rânduri, drept răspuns la ceea ce numesc eu, pretenţios, un mini interviu.
Toate bune şi sănătate, S.I.
–
Dle Ionescu, este adevarat ce spuneti dl Lezio este tare chipes. Eu nu ii dau mai mult de 50 de ani si daca mai adaugati si talentul este numai bun de mincat crud. Nu stiti daca a fost tradus si in romaneste?
Doamnă Iulia,
Mă bucură dorinţa dvs., de a cunoaşte opera lui Le Clézio, iar instinctul „canibalic” declanşat de poză m-a amuzant. A-l mânca crud… cred că v-ar pune sistemul digestiv la cazne destul de grele.
Dac-aţi tenta o acrobaţie mai lejeră…?
În privinţa traducerilor, v-aş recomanda „Căutătorul de aur”, într-o excelentă traducere a lui Şerban Voiculescu şi, evident, „Procesul verbal” , tradus cu aceiaşi excelenţă de Romulus Munteanu. Nu trebuie să uit nici Le Déluge” („Potopul”), în româneşte graţie lui Viorel Grecu.
Lectură plăcută!