Impresii de Călătorie: Sydney
29 Martie. După un bun breakfast în restaurantul hotelului, la ora 8 dimineaţa, ne-am regăsit tot grupul în autocar. Acum la lumina zilei, era mai uşor să faci cunoştiinţa acestui oraş modern, plin de viaţă şi foarte îngrijit. O linie de monorail cocoţată pe piloni de beton face înconjurul unei bune părţi din centru şi Darling Harbour, lângă care se afla Cazinoul oraşului, un colos cu multe trepte la intrare. Mai apoi, continundu-şi drumul, monoraiul poposeşte în înteriorul marilor magazine universale, la stadion şi la teatre. Numărul parcurilor şi al locurilor de recreaţie în Sydney este împresionant. Apoi drumul nostru a făcut încojurul zonelor rezidenţiale, cu case frumoase la muchia unor râpe stâncoase de care apele golfului se ciocnesc cu neostenită forţă, creând impresia unei zadarnice bătălii cu cremenea muntelui. Am mers de-a lungul unor plaje şi am ajuns la Bondi, care are o plaje largă cu nisip fin şi un număr de cafenele şi restaurante. Aici găseşti confort sub umbreluţe de soare pe-o terasă la marginea plăjii, sorbind agale un capucino. In acest timp unii şi-au incercat norocul pe la magazinele din jur, în goană dupa suveniruri. Poate că acesta a fost şi rostul opririi următoare la Market How, lângă Town Hall, unde ne-a dat răgaz de-o oră pentru ultimile cumpărături. Când ne-am întors inapoi la autobus, am luat un drum mai scurt către Darling Harbour, unde trebuia să ne îmbarcam pentru masa de prânz şi un tur în jurul golfului pe un catamaran luxos. Din păcate, vocea crainicului de data asta s-a pierdut în zgomotul general al călătorilor mai atenţi la bucatele servite în tăvile încălzite şi reci din display. Veştile despre accidentul din seara trecută încă veneau confuze şi pe mal ca şi pe apă, cercetările erau în curs. Când masa s-a sfârşit şi catamaranul a oprit în Circular Quay, am ţâşnit afară împreună cu Vali, pe care am rugat-o să ma aştepte la hotel şi am fugit până la Opera House, sa verific dacă nu au apărut nişte bilete pentru seara asta. A început să plouă şi am ajuns aproape ud acolo. Nici un bilet. Am revenit la hotel ud la piele. Oprit la ghişeul conciergiului, acesta scoate din sertar doua tichete nesperate pentru spectacolul din seara asta. In gând am mulţumit lui Dumnezeu că la operă nu a fost nici un bilet disponibil, care la preţul maxim de $230 pe persoană, s-ar fi adăugat la costul meu pentru acest spectacol şi aşa nu prea ieftin. Biletele de la hotel, locuri execeptional de bune la lojă, au costat numai $130 pe persoană. Incântat de rezultat, am hotărât ca dupa o baie bună, să nu mai fac nimic până seara, când trebuia să mergem la spectacol. Rose ne-a sunat din cameră să ne spună că a primit şi ea bilete pentru turul peste pod de la ora patru şi jumate şi că ne urează bună petrecere la show. Tot atunci ne-a spus că a obţinut şi bilet pentru un tur la Opera House, în dimineaţa următoare la ora 5.00. Asta înseamnă că nu avem când să ne luăm ramas bun, pentru că la 7.00 trebuia să plecăm la aeroport. Ea ar fi vrut să ne întalnim la breakfast înainte de ora cinci, dar noi, cu toate bagajele deschise pentru toaleta formală a unui spectacol de operă, ştiam că va trebui să consumam o bună parte din noapte ca să reîmpachetăm fiecare valiza. Întâlnirea nu mai era posibilă. Pe la şase seara am părăsit hotelul pentru opera. In seara asta urma să se prezinte Nunta lui Figaro, un spectacol de trei ore şi jumătate, care urma sa înceapă la sapte si jumatate. Opera era aproape de hotel, dar vremea ploiasa ridica problema dacă va trebui să chemam un taxi până acolo. Ieşind din hotel, ploia încetase, aşa că am mers pe jos, deşi lui Vali îi era frică să nu fie deranjată de pantofii cu toc înalt. La braţul meu, am trecut prin Circular Quay, amuzaţi că unele femei ne-o luau înainte ca să vadă cine merge la ora aceasta prin port, îmbracaţi ca de gală. Clădirea operei este înălţată pe un platou la care se ajunge urcând un munte de trepte mărunte ce păreau să întruchipeze supliciul urcuşului din faţa marilor catedrale Romano-Catolice. Am ajuns cu jumătate de oră mai devreme. In jurul clădirii, multe restaurante şi baruri la subsol, tineri stând la mese cu vedere spre golf şi vânzători ambulanţi care vindeau hot dogs din carturi din tabla inoxidabilă. La sapte fix, am putut intra în foaierul operei, dar nu în sala de spectacole. Un loc mic, strâmt, destul de întunecat, beton netencuit şi trepte ce urcau pe stânga şi pe dreapta, înconjurând sala. Un stand cu programe ce se vindeau cu $20 bucata şi un alt stand cu CD-uri foarte scumpe. Am ieşit pe terasa de afara. Forma de vele a acoperişului se prelungea la capete până aproape de platoul pe care ne aflam. Intregul acoperiş era îmbrăcat în pătrate de faianţă albă, cimentate unele de altele peste planşeul de beton armat. De aici provenea ilumiscenţa văzută in ajun, când reflectoarele de diferite culori dădeau întregii construcţii acel aspect ireal. De altfel Opera House, găzduieşte în interiorul ei nu mai puţin de patru instituţii: Sydney Opera, Sydney Symphony şi alte două săli de teatru. Ca să intrăm în sala, a trebuit să urcăm mai multe trepte până la zona 24, unde am fost plasaţi pe locurile noastre. Un interior negru mat şi scaune îmbrăcate în catifea roşie. Prima jumătate a sălii, avea un plafon de forma tronconică de o înâlţime înspăimântătoare. Apoi această înalţime sucumba brusc pe verticală şi se pierdea în linie paralelă cu ascendenţa scaunelor de la balcon. Aspectul acestei săli, culoarea neagră ce domina în fiecare ungher, mă făcea să mă cred ferecat în înteriorul unui mormânt egiptean, ca într-o piramidă. Locurile noastre au fost exceptional de bune, loja mergând până aproape de centrul balconului în formă de potcoavă. Viziunea era perfectă, neavând pe nimeni în faţă şi distanţa până la scenă era onesta. Dar în spatele nostru, balconul continua cu cel puţin înca 30 de rânduri şi mă îndoiesc că cei din fundul acestei săli ar putea distinge feţele celor de pe scenă. Spectacolul a fost bun, cu economie de efecte scenice, cântăreţii, în special Suzana, au fost admirabili, publicul s-a manifestat destul de rece, mai ales la duetul dintre Rosina si Suzana, care este poate unul din cele mai frumoase duete din tot ce s-a scris până astăzi. Am fost bucuros că nu am scăpat ocazia de a vedea acest spectacol. Dar în ceea ce privesşe sonoritatea acestei săli, cred că ceva nu e în regulă. Rar mi s-a întâmplat să fiu prezent la un spectacol de operă pe viu, să am locuri centrale şi să nu disting direcţia sunetului. In această sală, sunetul i-şi pierde efectul stereofonic şi în duet, terţet, quartet, vocile se pierd într-un amalgam din care nu poţi distinge cine cântă ce. Din cauza aceasta, noua opera din Toronto, modestă aşa cum pare, are o acustică în care se poate distinge fiecare răsuflare, notă şi instrument.
30 Martie. In ziua următoare, Ella ne-a condus la aeroport. Ne-am despărţit cu căldură, aşa cum te desparţi de un cunoscut de care eşti ataşat sufleteşte şi pe care şti ca nu-l vei revedea timp îndelungat. Ea şi-a terminat misiunea aici şi pleca acasă, în Noua Zelandă. Noi aveam în faţă vre-o 20 de ore de călătorie, dar în suflete dorul de casă, de copii şi de nepoţi, era un magnet cu o gigantică forţă de atracţie. “There is no place like home!”
Am socotit că acest Jurnal de Călătorie este interesant şi important, în primul rând pentru Vali şi pentru mine, că ne va ajuta sa retrăim locurile, evenimentele şi oamenii cu care am fost în contact de-a lungul acestei călătorii. A fost o experienţă frumoasă de viaţă, care ne-a imbogatit pe plan emoţional şi intelectual, ne-a ajutat să vedem multe şi să înţelegem mai mult despre alte locuri, oameni şi culturi. A fost scump şi obositor, dar a meritat din plin şi banii şi efortul depus. Iar pentru voi, cititorii mei, nu pot decât să vă încurajez să păşiţi şi voi în căutarea a noi orizonturi ce vă vor răsplăti cercetarea cu o bogăţie de emoţii şi frumuseţi de neuitat.