O reclamă TV pentru aparatură electrocasnică are drept protagonişti un cuplu de vârsta a treia: Gicuţă şi consoarta sa fără nume. Femeia, cicălitoare şi arţăgoasă, deşi cu măsură, îl supraveghează neîncetat pe Gicuţă al ei folosindu-se de camere video în circuit închis, dovedind ba că Gicuţă a părăsit o odaie uitând să stingă lumina şi deci face risipă de electricitate, ba că încearcă să „şterpelească” din frigider o sticlă de bere — e a treia pe ziua de azi, ia cu pâine, Gicuţă mamă, să nu ţi se aplece. În timp ce poznaşul Gicuţă, un copil mare, cu părul alb, mereu admonestat, ripostează şi el cum poate, adică prin şotii: se defulează maimuţărind-o, neobservat, pe neiertătoarea sa consoartă în spatele acesteia când e dovedit fără putinţă de tăgadă, pe monitor, ca risipitor de electricitate; se precipită, vinovat, să pună la loc în frigider sticla de bere, a treia pe ziua de azi; ba chiar îşi ia revanşa citind într-ascuns o scrisoare adresată consoartei, după care o transferă, poznaş, într-un plic nou, copiind cu ajutorul unui albuş de ou fiert ştampila de pe plicul vechi pe cel nou şi usucă „falsul” fluturând plicul sub jetul unui aparat de aer condiţionat: Pe pariu că nu te prinzi că ţi-am citit scrisoarea!
Bineînţeles, toată simpatia telespectatorului se îndreaptă necondiţionat către ghiduşul şi persecutatul Gicuţă, în timp ce femeia-supraveghetor, simbolizând (involuntar) autoritatea, se alege cu oprobriul.
Spotul publicitar este în mod vădit sută la sută made in Romania, atât ca tipologie a personajelor cât şi ca anecdotică populară. Să ne amintim de Fata babei şi fata moşneagului, basmul lui Ion Creangă, în care, în mod asemănător, „baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau”. „Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere.”
În timp ce fata babei „era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”, fata moşneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”. Fără a merge pe firul poveştii, să observăm doar aceeaşi stereotipie a bărbatului naiv şi generos în felul său, şi a femeii vârstnice cicălitoare, viclene şi cu suflet hain; deşi nici fata ei cea slută, tânără fiind dar păcătuind prin a fi odrasla celei vârstnice, nu se arată cu mult mai prejos.
La fel, în Soacra cu trei nurori a aceluiaşi neîntrecut băsnitor Ion Creangă, mama celor trei feciori „nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte”, îşi propune ante factum: «Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei.» Voi priveghea, deci! îşi promite sieşi viitoarea soacră. Este ceea ce am numi astăzi o monitorizare la sânge. Adică exact ceea ce face contemporana consoartă a lui Gicuţă din clipul „băsnit” în folosul firmei de comercializare a obiectelor electrocasnice. Căci, „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Eşti mai acră decât coarna”.
Mentalul colectiv românesc se pare că e înclinat să asocieze cumpătarea generatoare de echilibru (familial) cu maştera — personaj feminin, malefic — de vârsta a treia — arţăgoasă şi detestabilă, şi în acelaşi timp să acorde circumstanţe atenuante, dacă nu chiar girul întregii simpatii, personajului masculin, poznaş şi simpatic, trecându-i-se cu vederea nu numai defecte minore cum ar fi risipa de electricitate ci şi slăbiciuni majore de caracter cum ar fi lipsa de fermitate în susţinerea dreptului propriei fiice (Fata moşneagului) de a locui în pace şi bună înţelegere în casa părintească. Ceea ce îi reproşează autorul vârstnicului său personaj şi, odată cu acesta, opinia publică, este moliciunea. Absenţa dragostei filiale sau existenţa acesteia într-o prea mică măsură, care stă la baza gestului său detestabil de a-şi alunga de acasă fiica, este o problemă care nu se pune.
Interesanta interpretare. Si nu as contesta faptul ca misoginismul e la el acasa in „filosofia populara”, si nu doar in cea romaneasca, sigur… Totusi, comparatia dintre basmele mentionate si noua forma de adresare catre sufletul romanului prin intermediul spoturilor publicitare mi se pare oarecum fortata. Nu ca nu s-ar gasi exemple de misoginism la tot pasul, in Romania. Dimpotriva. Dar, pentru a face o astfel de paralela, e nevoie de mai mult material analizat. Doua povesti (ambele culte) si un spot – mi se pare cam putin, pentru a putea trage si concluzia de rigoare.
Poate gresesc… Altfel, cred ca misoginismul care „transpira” din spoturile publicitare, care ne sunt impuse prin intermediul TV, este unul provincial si destul de anost. Interesant, fiind atat de neinspirate, ce eficienta mai au? Cat au vandut?