S-a anunţat recent cercetarea penală a Monei Muscă sub acuzaţia de fals şi uz de fals prin semnarea, în 2004, a declaraţiei prin care nega orice colaborare cu Securitatea. Verdictul de poliţie politică, adoptat, în ce o priveşte, de Colegiul CNSAS în anul 2006, a fost motivat prin descoperirea angajamentului ei olograf şi a unor informări date cu numele de cod „Dana”. În acel moment, doamna Muscă şi-a dat demisia din Parlament, dar a depus o contestaţie la hotărârea CNSAS, respinsă de către Curtea de Apel Bucureşti în luna martie 2007.
Logica cercetării penale e aceea că Mona Muscă cunoştea a fi colaborat cu Securitatea, dar a declarat contrariul unui organ sau instituţii de stat în vederea producerii de consecinţe juridice pentru sine. Conform Codului penal român, Mona Muscă ar putea primi o pedeapsă cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau doar amendă penală. Ne aflăm într-o situaţie fără precedent, Mona Muscă fiind (a) singura membră a Parlamentului României care se află, astăzi, sub ameninţarea închisorii pentru a nu fi declarat relaţia ei cu Securitatea şi (b) atacată pentru „imoralitatea” colaborării, chiar în presa decentă, cum nu s-a mai întâmplat, cu o asemenea virulenţă în nici un alt caz (vezi diatriba scriitorului Gabriel Liiceanu din Cotidianul).
Or, cazul Monei Muscă ridică un număr de întrebări dintre care voi pune în discuţie aici doar câteva.
(1) Dosarul deputatei conţine un angajament restrictiv şi tehnic în legătură cu „informaţii privind şcolarizarea studenţilor străini” dat în condiţii de presiune – în sensul că, fără semnarea acestuia, i-ar fi fost ameninţat locul în învăţământul superior. Cele două informări existente în dosarul CNSAS conţin referiri neutre sau pozitive la colege, precum: (a) „Este bine intenţionată, muncitoare, dornică să realizeze ceva şi să se impună în colectiv”, şi (b) „Munceşte cu multă tragere de inimă – şi nu de puţine ori peste orele de program – punând mai presus de orice îndeplinirea exemplară a sarcinilor de serviciu.” În raport cu cele scrise, se poate susţine că, din perspectiva Monei Muscă, dar şi a unei viziuni teoretice ceva mai elaborate asupra a ceea ce înseamnă „colaborarea cu Securitatea”, semnătura ei din 2004 a fost dată cu sinceritate.
(2) Ducerea acuzaţiilor contra Monei Muscă până în faţa Parchetului se face în timp ce există un număr enorm de parlamentari şi persoane cu înalte demnităţi care au semnat declaraţii de necolaborare care nu au primit verdicte de colaborare deşi fosta lor implicare în sistemul de represiune comunist e un secret al lui Polichinelle. Dacă am enumera doar pe cei a căror activitate dinainte de 1989 ar sugera legături cu serviciile de securitate mult mai strânse şi cu miză mult mai mare decât cele ale unei banale informatoare, ar trebui să numim. pe rând, preşedinţii Ion Iliescu şi Traian Băsescu, miniştrii Teodor Meleşcanu şi Teodor Stolojan, patriarhul Daniel şi o lungă serie de mitropoliţi, ziarişti precum Dumitru Tinu şi Bogdan Chireac ş.a.m.d. În cazul unei interpretări şi aplicări oneste a legii de către CNSAS, aceştia şi mulţii lor colegi ar fi fost identificaţi drept „colaboratori” fără probleme. Cum să calificăm acel sistem de justiţie care se dezlănţuie împotriva Monei Muscă, în timp ce numiţii de mai sus şi asemenea lor zeci – sau mai curând de sute – de importanţi demnitari, fost ofiţeri şi agenţi de securitate, persoane de influenţă, nomenclaturişti care intră legal în aceeaşi categorie îşi prezervă liniştiţi poziţia în stat?
(3) Activitatea Colegiului CNSAS privind deconspirarea legăturilor cu Securitatea este viciată de importanţa dată de acesta angajamentului faţă de organele de securitate. Tratarea angajamentului ca probă prioritară este greşită din mai multe raţiuni.
În primul rând, angajamentul a fost dat uneori în condiţii de autoritate, presiune şi ameninţare exercitate de ofiţerii de securitate asupra celor pe care şi-i doreau informatori. Este un motiv suficient pentru a-i dilua semnificaţia.
Apoi, folosirea angajamentului ca probă trebuie să aibă în vedere contextul, faptul că serviciile de informaţii româneşti au distrus multe dosare de securitate. Situaţia este asumată de către SRI, precum, recent, în cazul dosarelor unor feţe bisericeşti aflate în fruntea BOR. Or, distrugerea dosarelor, singurul loc unde se aflau angajamentele, nu are de ce să „favorizeze” pe titularii lor. E firesc ca atenţia să fie dirijată spre probe care nu sunt ţinute neapărat în dosar.
Semnificaţia angajamentului trebuie gândită şi în contextul situaţiei că membrilor de partid nu li se aplica procedura.
Rolul informatorului anilor ’50 a fost preluat începând cu anii `70 de „colaboratori”, adică membri ai partidului comunist care primeau sarcini specifice informatorilor. Cum observa Liviu Turcu, spre deosebire de informatorii clasici ale căror angajamente scrise şi aport informativ se păstrau integral prin arhivare, colaboratorii membri de partid recrutaţi cu aprobarea primilor secretari erau înregistraţi printr-un registru-repertoar cu clasificare secretă, iar documentele primare semnate de aceştia trebuiau distruse periodic. Ar trebui să existe, totuşi, „o măsură comună” membrilor şi nemembrilor de partid, iar aceasta neputând fi angajamentul, ar urma să fie altceva – fără doar şi poate, natura informărilor sau declaraţiilor date la Securitate.
În sfârşit, şi esenţial, secretarii de partid primeau, prin însăşi atribuţiile lor în cadrul organizaţiilor de bază şi al instituţiilor în care lucrau, atribuţii specifice informatorilor. Niciodată Colegiul CNSAS nu a dat un verdict pe motivul că o persoană era secretar la o organizaţie de bază, fie ea măruntă, fie centrală. Cum poţi institui, în astfel de condiţii, o departajare justă între cei care au semnat un angajament de informator şi cei care au semnat pentru o candidatură, confirmată, la poziţia de secretar de partid? Iată încă un motiv pentru a repeta că proba centrală nu pot fi decât denunţurile. Notele Monei Muscă, cel puţin cele din dosar, sunt benigne.
Toate argumentele anterioare cer a fi gândite într-un ultim context: al comportamentului doamnei Muscă după anul 1990. Experienţa mea personală în ceea ce o priveşte pe deputată a fost esenţialmente pozitivă. Nu ştiu mulţi parlamentari care să fi avut un rol atât de important în susţinerea, în Parlament, a legislaţiei democratice. Norme precum cea referitoare la fundaţii şi asociaţii sau accesului la informaţia de interes public, pentru care s-a luptat ani la rând organizaţiile neguvernamentale, au avut succes datorită sprijinului ei.
Cu puţin timp înainte de „deconspirare”, Mona Muscă se implicase într-un proiect de lege a lustraţiei. Să fie acesta motivul răzbunării? Una la care să participe întreaga opinie publică, o mică parte conştientă, dar în cea mai mare parte inconştientă că e manipulată? Cazul Monei Muscă arată câtă nedreptate se lăfăie, public, în societatea românească, şi cât de necesară este regândirea actualului sistem de definire a colaboraţionismului cu fosta poliţie politică.
Domnule Gabriel Andreescu
As vrea sa fac cateva observatii asupra articolul Dv.
Este Mona Musca singura membra a Parlamentului… care se afla sub amenintarea inchisorii? Cred ca este mai corect spus „prima membra”. Trebuia sa fie cineva prima, nu?
Nu inteleg de ce ati pus cuvantul „imoralitatea” intre ghilimele. Date fiind consecintele negative indirecte asupra altora si consecintele pozitive directe asupra persoanei in cauza, , colaborarea cu Securitatea poate fi numita imorala. E un fel de imbogatire (si la figurat : avansare la serviciu, relatii sus-puse, stimulente,etc.) prin „saracirea” altora, pentru ca, stiti din fizica, in societate, ca si in natura, totul se conserva.
Ce probe aveti ca angajamentul a fost dat in conditii de presiune? Daca v-a spus domnia sa direct, de ce trebuie musai sa o credeti : poate a vrut numai sa dea o justificare, si inca una banala. La urma urmei, orice colaborator poate cauta circumstante atenuante. Rezulta de aici ca trebuie sa i se ierte gestul?
Nu cred ca o semnatura pe un Angajament cu Securitatea poate fi dat „cu sinceritate” sau fara. Pur si simplu partea sentimentala nu are relevanta aici : ceea ce conteaza este actiunea in sine si consecintele ei.
Daca Angajamentul nu poate fi o proba prioritara, ce altceva poate fi? Cazul primilor secretari de partid mi se pare complicat, caci documentele – asa cum ati observat si Dv. – se distrugeau periodic. De acord cu Dv. ca denunturile ar trebui sa joace un rol central, dar de aici nu rezulta ca notele Monei Musca sunt benigne – depinde ce consecinte au avut ele asupra persoanelor in cauza.
Ca Mona Musca pare „haituita”, din motive de razbunare – sunt de acord cu Dv. Dar de aici si pana a minimaliza consecintele colaborarii domniei sale cu Securitatea mi se pare prea mult…