Recent, postul de televiziune Realitatea TV a prezentat publicului din România o nuntă de cartier, desfăşurată în Capitală, în plină stradă, cu corturi devenite deja tradiţionale, cu blocarea cu de la sine putere a circulaţiei, cu ghirlande de baloane colorate marcând calea mirilor de la uşa blocului, încadrată de asemenea cu baloane — ca o ieşire, sau intrare, din/în împărăţia kitschului —, şi până la locul de petrecere propriu-zis. Tot fastul neamurilor proaste care s-au ajuns şi vor să rupă gura târgului etalându-şi opulenţa de mucava, cortegiul de grosolănii, stridenţe, feţe arogante, cefe groase. Şi zgomote de infern, muzici, cică, de la boxe de sute de waţi. Ar fi putut s-o facă într-un loc discret şi elegant, ar fi putut s-o facă la Paris — aveau pentru asta destui bani spălaţi din afaceri tenebroase, taxe de protecţie, contrabandă şi droguri. Da, dar — vorba lui Mihai Tatulici — cine i-ar fi văzut la Paris cât de sus s-au cocoţat, să le dea mâna să-şi adjudece, fie şi pentru câteva ore, cartiere întregi cu circul de rigoare cu tot?
Dar Poliţia? Ei bine, Poliţia „a luat legătura cu mirele” şi la un moment dat se afla în tratative pentru încetarea tulburării liniştii publice! Se pare că într-un târziu, mirele & şleahta au acceptat să încheie bairamul!
Întâmplarea mi-a amintit de câteva experienţe personale de acelaşi gen.
Locuiam în cartierul Colentina, pe undeva către şoseaua Fundeni, în anii când, scurtă vreme după schimbarea de regim, noii însetaţi de bani începuseră să cumpere apartamente de bloc, părăsind mahalaua cea de baştină în zornăit de bani, aşa, ca un prim pas către chiverniseala deplină. Aşa că s-a mutat c-un etaj deasupra apartamentului unde locuiam un privatizat tânăr, cu alura standard a noului dinu păturică, înalt şi lat în spete cât un dulap, mers de gorilă, cută în ceafa groasă, tunsă până către creştet, tot timpul oţărât şi pus pe harţă. Abia mutat, într-o bună zi a şi pus de-un bairam în apartament, cu chiote, tropăituri şi manele cât să sature un cartier, dar mite un bloc! Când i-am sunat la uşă, gazda, probabil soţia privatizatului, a trebuit să facă un semn către interior să oprească muzica spre a mă putea auzi. Şi fiindcă s-a lăsat brusc liniştea, am spus, în naivitatea mea, „Mulţumesc” şi am coborât. Nici n-am apucat să ajung pe palierul meu, că privatizatul s-a şi înfiinţat în capul scării, c-un potop de înjurături. A răcnit la mine: „Bă, eu am bani şi fac ce vreau!” Până atunci crezusem că asemenea cuvinte sunt doar exprimarea metaforică a aroganţei noilor îmbogăţiţi. Ce, metaforică! Au fost cuvinte sadea!
Am sunat la poliţie. Au trimis doi poliţai de la Secţia 7 care au urcat la etajul de deasupra, muzica a încetat din nou, pentru moment, după care poliţaii au coborât la mine să-mi dea detalii. „Vedeţi dumneavoastră, are dreptul. E ziua dumnealui. Am verificat, i-am cerut buletinul şi e într-adevăr ziua lui.” „Cum adică are dreptul? Are dreptul să asculte manele la orice volum? l-am întrebat. Vedeţi şi dumneavoastră, trepidează tot blocul!” „Manele, ziceţi dumneavoastră? Mă rog, fiecare cu gustul lui!” Şi a adăugat, înţelepţeşte, acel solomon de la Secţia 7 Poliţie în timp ce îmi nota într-un formular datele personale: „Cine seamănă vânt, culege furtună”!
Asta se întâmpla prin anul 2000. Nu neg, poate că de atunci s-au mai schimbat lucrurile la poliţie. Dar la vremea respectivă, cei doi poliţişti erau agenţi de clasă. Nu de marcă. Ci de clasă socială, în sensul socialist al cuvântului. Ei doi erau oameni din popor, la fel ca şi privatizatul de la etajul de deasupra împreună cu puzderia lui de invitaţi. Iar dacă individul în cauză era pe cale să se chivernisească, cu atât mai mare meritul lui. Al lor! Erau cu toţii din aceeaşi clasă. Poliţiştii nu apărau legea. (Legea 61 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii exista încă din 1991.) Ci cutuma: tot omul are dreptul să tragă un chef de ziua lui, de botez, la nuntă etc. Cu alte cuvinte, legea este de la sine înţeles că trebuie să admită excepţii. Să nu ne vină nouă intelectualii ăştia fandosiţi cu pretenţiile lor să se respecte liniştea şi legea! Întâi şi-ntâi dreptul la chef!
Când, vreo doi ani mai târziu, am anunţat Poliţia — aceeaşi Secţie a 7-a — că liniştea cartierului e tulburată de o nuntă ce se desfăşoară în plină stradă, am fost întrebat: La ce adresă? Muzica (bineînţeles, manele) bubuia între şoseaua Colentina, şoseaua Fundeni şi strada Maior Băcilă, acoperind un careu cu latura de o jumătate de kilometru, şi cu siguranţă trecând mult dincolo de laturile acelui careu, iar poliţiştii mă întrebau de adresă! Până la urmă, am coborât totuşi să mă conving la faţa locului. La fel ca şi în cazul recent comentat de Realitatea TV, nunta ocupase câteva străzi, iar boxele erau aproape de mărimea unui şifonier. Ceea ce m-a uimit însă a fost „binecuvântarea” evenimentului de către locuitori. Era o mare de oameni acolo, în jurul nuntaşilor, ca la iarmaroc. Toţi cu feţe zâmbitoare, trăind din plin bucuria nuntaşilor, participând cu tot sufletul la nuntă. Cu singura excepţie că nu jucau şi nu chiuiau. Doar stăteau la spectacol. Şi atunci chiar că m-am simţit ca un fandosit de intelectual care vrea să le strice locuitorilor cartierului bucuria de a asculta o muzică bună!…
Petrecerea a continuat nestingherită până târziu în noapte. Am sunat totuşi încă o dată la poliţie şi i-am anunţat că tulburarea liniştii publice continuă. Mi s-a replicat: Am fost acolo şi i-am atenţionat. Dacă ei nu vor să înţeleagă! Ce vreţi să facem, să tragem cu pistolul în aer?
Din nefericire, un răspuns asemănător am primit şi din partea Poliţiei Comunitare din Câmpina la un „eveniment” asemănător, dar de anvergură mult mai mică. De, proporţional cu oraşul! Mi s-a spus: Hai că sunteţi exagerat!…
Şi asta se întâmpla în 2007.
Excelent articolul despre petrecăreţii fără bun simţ, dar cu punga plină, care le ţine loc de educaţie (că frică de Dumnezeu de unde?). Din fericire, în Timişoara, Poliţia şi Jandarmeria intervin corect în cazuri similare.