Tinerii între resemnare şi disperare
V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă cu un absolvent de liceu când vine vacanţa?
Ei bine, când toţi sunt în vacanţă, ei sunt într-o mare dilemă.
Se văd ajunşi la o răscruce de unde nu ştiu încotro s-o apuce. Desigur, nu ne referim aici la cei pentru care părinţii pregătesc totul din vreme, ci la acea categorie de tineri pe care nu îi interesează în ce direcţie bate vântul, care nu-s obişşnuiţi să meargă cu turma şi nici cu ţinutul în ţarc, de altfel. Acei tineri cărora cu certitudine, zodia racilor le este străină, aşa că n-au cum să dea îndărăt.
Am cunoscut un astfel de tânăr din Chişinău. Absolvent de liceu. Se numeşte Marius M.
Ajuns la această vacanţă de după terminarea liceului, Marius mi-a spus: “Stau pe gânduri ca soacra între patru scânduri, căci semaforul basarabean e încă blocat pe roşu şi eu nu-s daltonist!
Am impresia că „patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună” ,îl citează el pe Camil Petrescu (Patul lui Procust). Fiind un cosmopolit al spaţiului mioritic, după scum singur afirmă, Marius mai are un pic şi se resemnează. Până una alta, se supune unui alter ego inspirat din creaţia blagiană: „sapă, sapă (…) până când vei da de apă”, chiar dacă nu mai ai un pământ al tău pe care să-l sapi (fiecare-şi vede de fâşia lui de 30-50 km sau vrea să încolţească pe asfaltul din Chişinău)”.
Marius se simte străin acasă
“Cu siguranţă, v-aţi prins de faptul că m-am născut (mi-o fi trebuit?) într-un an de graţie, şi anume, în zorii renaşterii naţionale, continuă Marius. Să nu credeţi că-mi asum vreun
merit, – e doar o constatare. Însă, aşa cum după una caldă vine una rece, „moleşeala amiezii” a adus cu ea „somnolenţa serii”, astfel încât plictisindu-ne să tot picurăm, ne-am pomenit deşteptându-ne în al doisprezecelea ceas! Dar oare n-am pierdut trenul? Nu sunt unul dintre cei speriaţi de umbra lor şi care nu mai mişcă-n front, dar mă simt străin acasă…
Să vă explic, totuşi, de ce aş face-o pe dezertorul, aidoma lui Apostol Bologa, şi n-aş mai pune piciorul pe acest plai „gură de rai”, cu o sârmă ghimpată la Prut – un fel de „poartă a Edenului”, şi de ce aş fi obraznicul (poate chiar, Doamne fereşte, unul dintre susţinătorii
forumiştilor) care nu apreciază toate pedofiliile politice la care sunt supuşi tinerii, în acest An (electoral) dedicat lor”.
De vorbă cu un patriotard
Uitându-se într-un punct fix, îndepărtat, nedefinicit nici chiar de el însuşi, Marius mi-a mai spus: “Mai întâi, permiteţi-mi să mă laud cu prilejul de a intra, literalmente, în vorbă cu distinsul domn, pardon – tovarăş, care e un viceprim, ceva, în ţara asta, a lui moto-moto. Dânsul a început a da din coate în ultima vreme, băgându-şi nasul în activităţi extraşcolare (la Conferinţa „Patrimoniul naţional – parte componentă a celui european” şi la Olimpiada Republicană de Istorie), chiar şi cu riscul ca toată treaba să miroasă urât nu numai la subraţ. În fine, pentru că nu eram în stare să rezist defectuoasei sale pledoarii (căci nu e cu capul în nori, doar între seceră şi ciocan, şi ştie că se apropie sfârşitul), l-am provocat prin argumente (prea mult spus – contraargumente, pentru că ale lui lipseau) la
polemici (atenţie!) ştiinţifice, nu politice. Prins pe picior greşit (nu se aşteptase, căci în comunism nu se critică), s-a cam prăbuşit în groapa pe care şi-o tot sapă. L-am contrazis, fără a mă îmbăta cu apă rece, că el ar putea fi adus pe drumul cel bun. Deşi ştiam că pe-o ureche intră şi pe alta-i iese şi că nu poate fi dat la brazdă. Conştiinţa (şi nu alte interese) m-a determinat să nu tac chitic şi să le comunic tinerilor veniţi din raioane (alias judeţe) adevărul istoric (atât cât îl ştiu sau, hai să zicem, pe cel potrivit căruia 27 martie nu e doar Ziua Teatrului, iar 1 decembrie e mai mult decât Ziua Internaţională a Combaterii SIDA).
Am făcut-o pentru ca aceşti tineri (de la care am primit semnale pozitive) să discearnă, să
„digere”, nu să „înghită” tot ce zboară şi nu se mănâncă. Sunt conştient că pe undeva mi-am cam aprins paie-n cap! Strămoşii noştri nu se vor răsuci în morminte din cauza mea, iar „urmaşii urmaşilor noştri” nu vor avea de ce să le fie ruşine”.
“În grădina limbii române se află floarea graiului moldovenesc, nu viceversa!”
Marius e un băiat inteligent. Şi cu un fin simţ al umorului.
După o pauză, continuă să-mi povestească: “Mai deunăzi, făcând un ban cinstit cu ocazia Campionatului European de Fotbal, m-am pomenit cu şeful zicând în treacăt: „Mie nu mi-i ruşîni sî grăiesc în limba di stat” (s-o fi demerit că nu-s totalmente fidel slujbei de vară, având şi o altă profesie – patriotismul, ce-i drept, cam nerentabilă). În cazul dat, recunosc, nici mie nu mi-e ruşine să „grăiesc”, fiindcă limba de stat e, de fapt, „un grai”. Curios lucru însă, ne-am înţeles până la urmă de minune, fără a construi vreun turn Babel şi fără a ridica vreun zid al Berlinului. Dar parcă eu l-am înţeles mai bine decât o făcuse el, căci în grădina limbii române se află floarea graiului moldovenesc, şi nu viceversa!..”
Întânire cu prieteni din România: invitaţii de acasă – acasă
Ca toţi tinerii moldoveni, Marius are prieteni în România. În stilu-i caracteristic, mi-a povestit puţin şi despre aceştia: “vă rog să mă iertaţi dacă „povestesc ce ştiu, chiar dacă, uneori, nu ştiu ce povestesc” (Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77) şi permiteţi-mi să vă zic despre întrevederea pe care am avut-o cu câţiva tineri din România. Am vorbit în doi peri, ca şi când ne-ar paşte piaza rea sau ne-ar fi frică să nu depăşim/irosim acel scurt timp de vizită – exact ca-n puşcărie. Şi totuşi, i-am felicitat pentru spectacolul pe care l-au prezentat copiilor chişinăuieni (proiect organizat de Biblioteca Judeţeană „N. M. Spătarul” din Vaslui şi finanţat prin Phare), întrebându-i cum se simt la noi. Mi-au oferit un răspuns cu iz turistic, după care m-au invitat la ei. Noroc că ne-am dumerit la final, zicându-ne: „Adică ne poftim de acasă acasă?”. Şi ne-am despărţit cu un zâmbet aprobator, de parcă am fi pus ţara la cale.
Nu în acelaşi asentiment a decurs întâlnirea cu nişte români din Ţară, veniţi la o nuntă. I-am identificat după accentul bucureştean şi după „ospitalitatea” moldovenilor, care-i priveau ca pe extratereştri. Nu m-am sinchisit să mă apropii şi să „încasez” fireasca lor frustrare. La finalul discuţiei, clădite pe lexemul „acasă”, s-a determinat surprinzătoarea polisemie a acestuia, întrucât confraţii mei ţineau morţiş că, vezi tu, în Republica Moldova se vorbeşte foarte mult limba rusă (de parcă în dreapta Prutului nu-i la modă engleza) şi că, astfel, aici ei nu se simt ca acasă. Ironia constă în faptul că aşa considera şi cel ce urma să ia de nevastă o basarabeancă. Dacă nici legământul nunţii nu poate combate stereotipurile, atunci…
“A fi sau a nu fi”, asta-i întrebarea
Simt că mă apasă o piatră pe suflet, însămânţată acum optsprezece ani. Parcă-l redescopăr pe Hamlet: „a fi sau a nu fi”, doar că nu în postura de spectator. Pe de o parte, îmi cam tai craca de sub picioare dacă mă aventurez în Vestul sălbatic, neavând spatele asigurat (cetăţenie română), pe de altă parte, rămân a fi un „ostatic exilat cu tot cu ţară” (Nicolae Dabija). Finalmente, realizez că trebuie să-mi continui studiile în funcţie, în primul rând, de specialitatea aleasă, căci înainte de a fi un bun român, trebuie să fii bun la ceva”.
Un fel de concluzii
Cam atât a avut de spus Marius. I-am mulţumit şi a plecat. Privesc în urma lei. Merge visător, nici nu ai zice că are vreo problemă.
Şi totuşi… Ce ar rămâne de făcut? Oare acomodarea cu lucrurile, cu oamenii așa cum sunt (aceasta în cazul în care excludem cele două extreme: lanţul în jurul gâtului, renunţând de bunăvoie la ideea supravieţuirii, sau lupta cu morile de vânt), dobândirea unei imunităţi faţă de toate acestea ar fi o soluţie?
Miroase a poveste de dragoste în interpretare clasică, nu? La început te lovește în moalele capului, luându-ţi minţile. Se epuizează în câţiva ani, ca mai apoi să-ţi dai seama că prea multe lucruri, pe care nu le poţi neglija, sunt la mijloc: un copil, o familie, o casă, o masă etc., ca să rupi relaţia respectivă. Și, în mod evident, ceea ce-i urmează e pur și simplu
deprindere, acel „rău necesar”.
Unii afirmă că evadarea din Republica Moldova ar trebui să fie una definitivă. Să ieși în afară pentru a lua o gură de aer și în scurt timp să te întorci conștient în închisoare, nealterându-ţi integritatea mintală; e o chestie explicabilă probabil genetic. Să te întorci și să ai aprins ca o lumină intermitentă gândul că acolo, acolo… după acest zid, e viaţa.
Unii nu-şi mai doresc să evadeze decât imaginar. Călătoresc și-şi fac vacanţe în orice timp al anului. Căci acolo unde sunt cu gândul, sunt cu întreaga fiinţă.