Ciori albe te trag de mânecă;
Haide, hai!
Dar nu vreau să-ţi deschidă capul!
Acolo eşti tu, ai putea să pleci.
I-am visat ieri noapte.
Desenau linii complicate şi puncte
Pe craniul ras, alb ca un cartof curăţat.
Leac bun,
Dragostea, sărutările,
Îţi luau durerea; sau o ascundeau doar.
Nu a durat.
Clopote asurzitoare, ciocane,
Orchestrele diavolilor,
Îţi tulburau nopţile, visele, somnul.
Zilele, apoi.
În nopţile cenuşii
Am jurat, am stat treji, ne-am rugat.
Dintr-o glastră ascunsă creşteau cactuşi otrăviţi.
Te speriau ghimpii arzători.
Purtau în vârfuri picăturile ucigaşe.
Ca limbile şerpilor verzi pe care îi visai
În dimineţile negre.
„De unde veniţi?” întrebai.
„Din tine, din tine!” rânjeau.
Durerile hohoteau nebune;
Să spargă carapacea inflexibilă,
Cazemata în care se apărau până la ultimul glonţ
Dihăniile cu ghimpi arzători.
Ţi-am căutat ochii.
Aşteptam să-i deschizi,
Poartă albastră spre tine.
O cioară albă mi-a strâns braţul, vibrând.
„A plecat. Nu mai vine!”
Dan David, Los Angeles, Feb.- 24 – 2007.