Mă doare neputinţa.
Inerţia încită în mine nevoia de urlet.
Să râgnesc aş vrea ca un leu
Căţărat pe bolovanii coconi crescuţi cât casa
În crisalida cărora viermii minciunii
Împletesc sforăriile viitoare.
Sufăr când nimeni nu tresare
Când letargia-şi întinde aripile pe întreaga zare
Lăsând dospeala urzelilor să hrănească bâzâitul muştelor
Si gândacii subterani să sape neştiuţi
Rădăcina de unde ne tragem vlaga.
Cum ne-au adormit eroii?
Trâmbiţele luptei cum de-au amuţit?
Laşitatea s-a risipit în aer ca eterul
Şi drogul nepăsării a paralizat in noi
Setea de dreptate?
Nu! Cu barda voi să sfărămăm coconii
Larvelor nemetamofozate în fluturi.
Să brăzdăm adânc pământul
Peste furnicarele adăpostite de întuneric
Gata de-a distruge
Sămânţa aşteptatelor recolte
Şi, să slăvim măslinul din vale
Ce-şi anină a rămurea promiţătoare
După urgia focului din jur.