În anul 1946 revista Time publica un articol foarte critic la adresa lui SalazarIstoria contemporană a Portugaliei este pe cât de agitată, pe-atât de pasionantă. De multe ori evoluţia ei a fost asemănătoare cu destinul României. Unde se întâlnesc ele şi unde se despart, vom încerca să descoperim de-a lungul a patru episoade. Veti putea afla cum trăiau portughezii pe vremea dictaturii fasciste a lui Salazar, care se face o revoluţie cu un cântec şi nişte garoafe roşii şi cum era cât pe ce ca Portugalia să devină un stat comunist.
De la sat la palat
Născut dintr-o familie săracă dar cu rădăcini catolice puternice, Salazar s-a distins încă de mic. Învăţa atât de bine încât mama lui a vrut să-l facă preot, dar tânărul António a abandonat studiile teologice şi s-a înscris la cursul de Economie de la Universitatea din Coimbra, una dintre cele mai vechi universităţi din lume.
În anul 1926 are primele contacte cu politica. Portugalia trecea printr-o perioadă neagră, după douăzeci de remodelări guvernamentale în numai cinci ani. Salazar, o somitate în domeniu, este invitat să preia Ministerul de Finanţe, dar refuză pentru că Parlamentul nu-i acordă mână liberă. Va remarca amăgit: “una dintre cele mai mari greşeli ale secolului al XIX-lea a fost aceea de a considera că democraţia britanică se poate adapta tuturor popoarelor europene”. Iar dispreţul său faţă de puterea parlamentară avea să devină din ce în ce mai evident.
Haosul politic şi economic devenise, însă, atât de crunt, încât Salazar este din nou invitat să-şi asume Ministerul de Finanţe, de data asta cu puteri extraordinare. Venirea sa la putere i-a entuziasmat pe mulţi, datorită rigorii, capacităţii de a pune ordine în finanţele publice şi austerităţii în care trăia. Salazar, deşi adoptase modelul dictaturilor fasciste ale lui Hitler şi Musolini, ura manifestările populare şi adorarea în masă, iar asta îi dădea încrederea în sine şi convingerea că nu datora nimic nimănui.
Statul Nou şi atrocităţile fascismului
De îndată începe edificarea Statului Nou (Estado Novo), bazat pe iubirea de patrie, pe valorile catolice şi pe anihilarea individului. Iar dictatorului, devenit prim-ministru în 1930, îi revenea rolul mesianic de a-şi salva ţara, chiar şi împotriva voinţei ei.
Anii ce urmează devin din ce în ce mai apăsători. Faimoasa PIDE (Poliţia Internaţională şi de Apărare a Statului), versiunea portugheză a Securităţii îşi face şi ea datoria cu zel, creându-şi o reţea de informatori în stare să-şi toarne şi propria familie.
Opoziţia de stânga este persecutată iar liderii comunişti sunt trimişi în închisori. Cea mai brutală manifestare a represiunii din acea vreme a constituit-o înfiinţarea Lagărului de Concentrare din Tarrafal, în Insulele Capului Verde, la cîteva mii de kilometri de Portugalia.
Inaugurat în octombrie 1936, lagărul din Tarrafal a fost inspirat din lagărele de concentrare naziste. În Tarrafal nu existau camere de gazare, dar deţinuţii politici erau condamnaţi la o moarte lentă – subnutriţi şi torturaţi, treizeci şi doi de deportaţi au decedat.
Interzis!
A avut şi Portugalia cenzura ei. Opera însă cu un creion albastru. Operele literare ale scriitorilor cu vederi de stânga erau periate, orice ştire despre Rusia sau manifestaţiile muncitorilor din Statele Unite erau interzise şi chiar un număr al revistei Times care a îndrăznit să-l critice pe faţă pe Salazar a fost retras de pe piaţă.
Lista de interdicţii includea şi câteva de-a dreptul absurde. Iată, de pildă, câteva: era interzisă utilizarea brichetelor pe stradă fără o aprobare specială de port de brichetă; femeile nu aveau voie să circule singure noaptea, iar femeile căsătorite nu puteau avea paşaport individual; era interzisă adunarea a mai mult de trei persoane pe stradă (cu excepţia mitingurilor guvernului, desigur), era interzisă (!!!) căsătoria cu o infirmieră sau cu o stewardeză; căsătoria cu o profesoară nu putea avea loc decât cu aprobarea Statului, iar sărutatul în public era absolut interzis!
Dar cel mai caraghios decret se referea la interzicerea actelor intime prin boscheţi. Iar articolul 48 determină următoarele amenzi:
1. Tinîndu-se de mână: 2$50*
2. Cu mâna pe “aia”: 15$00
3. Cu “aia” în mână: 30$00
4. Cu “aia” în “aia”: 50$00
5. Cu “aia” în spate: 100$00
6. Cu limba pe “aia”: 150$00, arest şi fotografiere.
Fără comentarii!
Cel mai iubit dintre portughezi
Pe data de 7 septembrie 1968 întreaga Portugalie este surprinsă de un comunicat al postului naţional de radio. Ca urmare a unei căzături de pe un scaun, Salazar a fost operat la un hematom cerebral. Pentru prima dată, se vorbea oficial de o problemă de sănătate a conducătorului. Trei săptămâni mai tîrziu este înlocuit în scaunul puterii, dar, dupa cum confirma martorii acelor vremuri, colaboratorii mai apropiaţi se comportă ca şi cum ar fi, în continuare, prim-ministru şi-i aduc zilnic documente la semnat. Doi ani mai târziu Salazar moare şi ia cu sine patruzeci şi doi de ani de guvernare.
Deşi este incontestabil caracterul despotic, totalitar, al regimului Salazar, i se recunosc, însă şi câteva virtuţi: a echilibrat finanţele publice, a reuşit să menţină neutralitatea Portugaliei în al doilea război mondial şi s-a aliat cu generalul Franco, evitând, astfel, un posibil atac din partea Spaniei. Desigur că nu este suficient pentru a şterge cu buretele toate celelalte atrocităţi comise sub ordinele sale.
António Salazar este privit cu nostalgie şi respect. Portughezii par să simtă lipsa unei figuri protectoare care, cu mână forte, competenţă şi rigoare să rezolve probleme ecnomice şi sociale de astăzi. Aşa se explică, poate, faptul că în anul 2006 Salazar a fost ales prin televot “cel mai mare dintre portughezi”.
Includerea lui Salazar pe lista nominalizaţilor a stârnit polemici încă de la început şi a dus la retragerea sa de către organizatorii de la televiziunea naţională. Dar apoi, dintr-un simţ democratic, numele său a revenit şi, în final, a câştigat cu 41% din voturi.
În discuţii de cafenea, se aude din ce în ce mai des: “Ehei, pe vremea «bătrânei doamne» n-aveam libertate, dar nici hoţia, debandada şi nesiguranţa de acum”. Este semn că umbra lui Salazar mai bântuie, încă, Portugalia.
* scuzi portughezi, moneda anterioară euro.
Sistemele politice dictaoriale, indiferent de culoarea lor politica reprezinta adevarate nenorociri pentru popoarele care ajung sa le suporte.
In secolul (si mileniul) trecut, in epoca (inca) contemporana, mai multe popoare au cazut sub autotitatea diverselor dictaturi, cele mai ingrozitoare fiind comunismul si, dupa aceea, nazismul. Ambele tipuri au fost adevarate nenorociri atat pe plan local cat si continental. Sustinatorii unor astfel de programe politice trebuie sa fie mereu in atentia serviciilor specializate pentru apararea democratiei.
Nu voi comenta acest articol rezumativ despre Salazar, insa doresc a ii indruma pe cei interesati sa citeasca si cele scrise de Mircea Eliade despre istoria Portugaliei, in cartea intitulata „Salazar”, documentare pe care a facut-o in perioada in care a fost reprezentant cultural pe langa consulatul romanesc din Lisabona. Cartea poate fi gasita in format electronic la adresa:
http://www.e-scoala.ro/biblioteca/eliade_salazar.html
spre exemplu, capitolul 6, „DICTATURA LUI SIDONIO PAES”, mi s-a parut interesant:
http://www.e-scoala.ro/biblioteca/eliade6.html
Indrum cititorii mai putin spre partea cu Salazar, si mai mult asupra perioadei de dinainte de 1900 din aceasta carte scrisa de Mircea Eliade.
Stimate dle. Dumitriu,
Bineînţeles că articolul este rezumativ şi apelez la îngăduinţa dvs. şi a tuturor iubitorilor/cunoscătorilor de istorie. În ultimii ani s-au publicat în Portugalia zeci de tratate şi studii despre Salazar, de sute de pagini. În trei pagini A4 ar fi fost imposibil să reuşesc altceva decât o “schiţă” asupra temei.
Sugestia dvs. de lectură este extrem de pertinentă, deşi aş atrage atenţia tocmai asupra pasajelor despre Salazar, restul fiind, după cum o spun persoane mai competente decât mine, în speţă prof. Mihai Zamfir, o istorie mai degrabă romanţată a Portugaliei.
La sugestia dvs. aş mai adăuga una: “Jurnalul portughez” care cuprinde însemnările lui Eliade pe durata şederii la Lisabona. Mărturia sa istorică şi umană este copleşitoare. Să nu uităm că în Portugalia Eliade s-a despărţit de soţia sa Nina, de ţara sa şi de limba română.
Părerile lui Eliade la adresa lui Salazar au stârnit interesul în Portugalia chiar la începutul acestui an cu ocazia apariţiei traducerii portugheze a “Jurnalului”. Pe scurt, Eliade aprecia la Salazar spiritul autoritar (nu dictatorial) şi nu neagă că ar fi dorit să importe modelul salazarist în România, devenind chiar mesager al lui Salazar pe lângă Antonescu (nu se ştie, din păcate, despre ce mesaj era vorba).
Cu stimă
Corneliu Popa
Corneliu,
Să te pun în temă: domnul Dumitriu este un mare admirator al lui Corneliu Zelea Codreanu și al Mișcării Legionare, un fervent antisemit și naționalist de mucava, care înjură Occidentul, deși a studiat acolo pe banii contribuabilului occidental.
Așa încât nu trebuie să-l iei prea mult în serios. De altfel, i-am și tăiat o mare parte din mesaj care n-avea niciun fel de legătură cu articolul tău.
Romania ar trebui sa restaureze monarhia ca sa scape de hotii de comunisti si de progeniturile lor numai asa ar putea sa redevina un stat prosper.
O guvernare strict de dreapta excluzand bolsevicii mascati dublata de monarhie ar restaura maretia acestui popor greu incercat….insa fara confiscarea averii frauduloase a post decembristilor si fara judecarea lor ptr crimele bolsevismului nu poate fi dreptate.