Benny Morris a reușit să prezinte o imagine echilibrată a conflictului de acum 60 de ani“De ce-ar face arabii pace? Dacă aș fi lider arab, niciodată n-aș face pace cu Israelul. Și e firesc: noi le-am luat țara. Sigur, Dumnezeu ne-au promis-o nouă, dar lor ce le pasă? Dumnezeul e al nostru, nu al lor. Venim din Israel, dar acum 2000 mii de ani, ce contează asta pentru ei? A existat anti-semitism, naziștii, Hitler, Auschwitz, dar a fost asta vina lor? Ei nu percep decât un singur lucru: noi am venit aici și le-am furat țara. De ce-ar trebui să accepte ei asta?”
Aceste cuvinte de un realism dezarmant au fost rostite în anii ’50 de însuși David Ben Gurion, primul prim ministru al Israelului, sionistul prin excelență, care, iată reușea să se pună în pielea arabilor palestinieni cu o onestitate dezarmantă și să explice astfel, de fapt, esența conflictului arabo-israelian care durează de peste 60 de ani sau, după alte opinii de peste 125 de ani, când au sosit în Palestina primii coloniști evrei moderni.
Am luat citatul de mai sus din cartea, și ea de o onestitate și de un realism aproape fără precedent în Israel, “1948. Primul război arabo-israelian”, a istoricului Benny Morris, de la Universitatea Ben Gurion din Tel Aviv.
Cartea este de o imparțialitate fără precedent și dă o teribilă lovitură mitului “purității de arme” a israelienilor în războiul de independență.
Colonizare pe căi necinstite, presiuni politice, purificare etnică, crime de război, crime împotriva umanității – toate sunt dezvăluite de autor și toate puse în contul coloniștilor evrei înainte și după obținerea independenței pe 15 mai 1948.
Benny Morris revine în timp pentru a explica cum s-a ajuns la războiul arabo-israelian și momentul care pare să fi declanșat conflictul ireverersibil între evrei și arabi este scrisoarea lui Arthur Balfour către Baronul Rotschild, un cunoscut filantrop evreu, susținător al prumelor colonii evreești în palestina, de la 2 noiembrie 1917, în care ministrul de externe britanic îi promitea liderului sionist înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina.
Promisiune neonorată de Marea Britanie, care devenea putere mandatară în Palestina de după primul război mondial.
Partiție respinsă
Britanicii și-au dat seama repede că fie și termenul vag “cămin național evreiesc” antagonizează pe arabii palestinieni, iar imigrația evreiască sporită din perioada interbelică a dus la violențe tot mai mari în Palestina mandatară.
Ideea partiției între evrei și arabi, avansată în 1937 de britanici, a fost refuzată net de palestinienii conduși (sau mai degrabă manipulați) de Marele Muftiu de Ierusalim, Haj Amin al-Husseini, care dorea un stat palestinian independent cu un maximum de 7% locuitori evrei, procentul existent înainte de 1917.
Dar evreii n-au stat cu mâinile în sân și, pe lângă imigrație, au cumpărat terenuri în Palestina de la latifundarii arabi care tăifăsuiau la Damasc sau la Beirut, în dauna țăranilor palestinieni.
Înfrângerea Germaniei naziste, către care priviseră cu speranță mulți lideri arabi, inclusiv marele muftiu Husseini, care-și petrecuse anii războiului la Berlin propăvăduind la radio propagandă anti-sionistă și anti-aliată, și Holocaustul au schimbat total situația.
Deși Marea Britanie s-a spălat pe mâini, dorind să se descotorosească cât mai repede de un mandate care o costa bani și vieți omenești ale soldaților cantonați acolo, nou create Organizația a Națiunilor Unite a întocmit un nou plan de partiție, care oferea evreilor – în număr de 650000 – circa 50% din teritoriul Palestinei mandatare, arabii – de două ori mai mulți – primeau ceva mai puțin, iar Ierusalimul primea un statut internațional sub mandat ONU.
Planul a fost din nou respins de arabi, dar a fost votat de Adunarea Generală ONU la 29 noiembrie 1947 cu o majoritate de 2/3. Majoritate obținută, scrie Benny Morris, cu mituiri, presiuni și chiar amenințări din partea Statelor Unite, având în spate organizațiile sioniste.
Conflict civil
Acel moment a constituit punctual de declanșare al conflictului, mai întâi cel civil între coloniștii evrei – Yishuv – și arabii palestinieni, urmat de războiul între statele arabe – Egipt, Iordania, Siria, Irak și Liban – și noul stat Israel, apărut pe 15 mai 1948 în zori, odată cu retragerea totală a puterii mandatare, Marea Britanie.
Perioada de război civil a pus la grea încercare Yishuv-ul, dar palestinienii, dezorganizați și lipsiți de acceași motivație ca evreii, amenințați cu un nou Holocaust, și care și-au apărat cu îndârjire fiecare așezare în Palestina.
Dacă în prima parte a conflictului civil (noiembrie 1947 – martie 1948) forțele Yishuv-ului – Hagana – Apărarea – au fost în defensivă, în ultimele două luni – aprilie – mai 1948, ele au trecut la ofensivă.
A apărut și purificarea etnică și masacrele, cum ar fi cel de la Deir Yassin, un sat arab din periferia Ierusalimului, unde combatanții din organizația paramilitară revizionistă Irgun Zvai Leumi (IZL) au ucis la 9 aprilie 1948 cel puțin 100 de civili, între care femei, copii și invalizi.
Masacrul de la Deir Yasin a devenit pentru arabi sinonimul brutalității evreiești, un strigăt de luptă și răzbunare.
Liderul IZL, Menachem Begin, ulterior premier al Israelului între 1977 și 1983, care a negat imediat atunci masacrul, avea să afirme: “Legenda (Deir Yassin-ului) valorează mai mult decât jumătate de duzină de batalioane israeliene. Panica i-a copleșit pe arabi.”
Și într-adevăr, după Deir Yassin, sute de mii de arabi palestinieni aveau să-și părăsească locuințele și să fugă, majoritatea dintre nemairevenind niciodată, fie că n au încercat, fie statul Israel nu le-a mai permis.
Invazia arabă
Războiul a fost declanșat de statele arabe imediat după declararea independenței la 15 mai 1948. Pe hârtie aveau un avantaj copleșitor: cinci țări arabe cu o populație de 40 de milioane împotriva unui stătuleț abia născut de 650000 de locuitori.
În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Armatele arabe, cu excepția Legiunii iordaniene, conduse de generalul John Glubb (“Pasha”) erau slab echipate, slab antrenate și demotivate.
“Ulița arabă” isterizată de liderii demagogi care promiteau “aruncare sioniștilor în mare” – expresie consacrat[ de secretarul general al Ligii Arabe Abd-el Rahman Azzam (deși fusese folosită pentru prima oară de o organizație arabă din Jaffa în 1919) cerea distrugerea statului Israel.
Numai că majoritatea erau foarte viteji să demonstreze, mai puțin viteji când venea vorba de înrolare.
La sfârșitul războiului, în iarna lui 1949, Israelul avea aproape 70000 de oameni sub arme, de două ori mai mulți decât armatele arabe.
Iar liderii arabi, odată ce au creat uncenicul vrăjitor – isteria “uliței” – n-au mai avut apoi curajul să recunoască totala nepregătire pentru război.
Israelul a profitat de organizarea superioară și a reușit să ocolească embargoul livrării de arme, cumpărând mai ales din Cehoslovacia și beneficiind de aportul nor voluntari care luptaseră în armatele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial.
Bilanț
Benny Morris estimează numărul victimelor evreești în război la circa 5700 – 5800 de morți și circa 12000 de răniți la un total al populației de circa 650000.
Pierderile palestinienilor sunt mult mai greu de estimat, dar Haj Amin al Husseini afirma în anii ’50 că un număr de 12000 de palestinieni au pierit în războiul din 1948.
Armata egipteană a declarat 1400 de morți, iar armatele Ioradaniei, Irakului și Siriei câteva sute fiecare.
În urma războiului au rămas mai multe sute de mii de refugiați palestinieni. Mulți dintre ei și descendenții lor trăiesc tot în tabere de refugiați, la Beirut, Damasc, Gaza sau Qalqilia.
Traiul lor adeseori în condiții mizerabile și din fonduri de la donatori individuali este încurajat de statele arabe care țin astfel vie flacăra urii împotriva Israelului.
Palestinienii rămași în urmă au primit drepturi în Israel și deși sunt tratați de multe ori ca cetățeni de categoria a doua, constituie 20% din populația statului, iar majoritatea arabilor din regiune pot doar visa la nivelul lor de trai.
Războiul arabo-israelian din 1948 – 1949 a creeat și o altă dizlocare masivă de populație: evreii sin țările musulmane, mai ales din cele arabe, au devenit dintr-o dată indezirabili.
Pogromuri și persecuții din Maroc și până-n îndepărtatul Pakistan au determinat peste jumătate de milion de evrei să-și ia traista la spinare și să plece, uneori doar cu hainele de pe ei, expulzați, hărțuiți să plece sau pur și simplu de teamă.
Cu excepția evreilor din Yemen, foarte puțini dintre ei erau sioniști, cei mai mulți având limba arabă ca limbă maternă.
Cu toate acestea, evreii din țările musulmane, numiți impropriu sefarzi – unii dintre ei, ca cei din Irak nu erau veniți din Spania, ci trăiau acolo de peste 2500 de ani – s-au integrat și au devenit clientela electorală a partidelor de dreapta, precum Likud și a celui ultrareligios SHAS, fiind cei mai intransigenți la adresa arabilor.
Israel a mai luptat împotriva țărilor arabe în 1956, 1967, 1973, 1982 și 2006 (în Liban) ocupând în 1967 teritoriile palestiniene Cisiordania (numită de evrei Iudeo-Samaria) și Gaza (de unde s-a retras în 2005).
Egiptul și Iordania au semnat tratete de pace, dar celelalte state arabe refuză să recunoască dreptul la existență al Israelului, iar conflictul cu palestinienii continuă fără să se zărească vreo luminiță la capătul tunelului.
Meritul lui Benny Morris este de a fi reușit să prezinte cu imparțialitate un conflict care, deși a avut loc acum 60 de ani, are și azi implicații profunde nu numai în zona Orientului Apropiat, ci și în întreaga lume.
Dar poate ca tocmai razboiul este pedeapsa lui Dumnezeu si pentru necredinta evreilor si pentru necredinta arabilor!
Ecoul precedent n-are nici în clin nici în mânecă cu tema articolului.
Nu știm cine sunt „evreii” și cine sunt „arabii”, care a propos doamnă Moculescu sunt și erau în 1948 și musulmani și creștini. Când spuneți „necredincioși” vă referiți cumva și la arabii creștini?
Prin urmare, Anda, cei care au credinta, nu au parte de razboaie?
La ecoul anterior ar fi de adăugat că „propaganda pro-islamică și antisemită” (observați cum cu regularitate se omite faptul că o importantă minoritate a arabilor palestinieni erau creștini în 1948) este făcută de un profesor de istorie evreu israelian la Universitatea Tel Aviv.
Cel mai frustrant este faptul că autorul precedentului mesaj nici măcar nu și-a dat osteneala să rețină numele autorului, darmite să mai și citească cu atenție articolul.
Atata timp cat se vorbeste despre „purificarea etnica” practicata de evrei impotriva arabilor, aici nu poate fi vorba de impartialitate, ci doar de propaganda pro-islamica si anti-semita, de care m-am suparat pana peste cap.
Sunt o groaza de evrei pe lumea asta care se dezic de statul Israel, si il critica tot timpul, si de aceea sunt si foarte apreciati pe plan mondial.
Ba chiar in Israel a existat si o organizatie neonazista formata din evrei. Culmea, nu? Dupa ce ea a fost desfiintata de politie si s-a aflat, intreaga opinie publica israeliana a fost socata de asta!
Asa ca un autor evreu care vorbeste despre „purificare etnica” are credibilitate zero pentru mine. Israelienii nu au facut niciodata asa ceva.
Singurii care fac purificare etnica sunt musulmanii prin atacurile lor teroriste murdare.
Este interesant cum acest cititor „Emi” (măcar dacă nu s-ar ascunde sub anonimat…) practică, bineînțeles, sportul național românesc, vorbitul după ureche, necitind articolul cu atenție, neavând nici cea mai vagă idee despre ce vorbește, dar mai grav, adoptând aceeași atitudine incalificabilă, dar pe invers, ca și negaționiștii Holocaustului care au poluat paginile acestei reviste, de a respinge evidența istorică.
Ceea ce arată că imparțialitatea revistei ACUM nu convine de loc și că partizantul, aș spune microbismul politic, este profund înrădăcinat la mulți români.
Trist, deprimant aș spune chiar.
Cum nu văd inexistenţa statului Israel, trebue să ne obişnuim cu ideea că Israelul modern exstă, prosperă şi este recunoscut în mod activ nu numai de G8.
Consider că toate guvernele israeliene încă de la Infiinţarea statului prin Hotărîre ONU în 1948, au facut şi continuă să facă greşeala strategică de a nu a aduce nivelul de drepturi şi de trai al minorităţilor la nivelul evreilor )chit că o mare parte din minorităţi au nivel de trai ridicat);este o greşeală pe care o regăsim în marea majoritate a ţărilor lumii dezvoltate.
Conflictul arabo-israelian, sau israeliano-arab se va termina când ambele părţi vor ajunge la concluzia că teritoriul aparţine deopotrivă atît palestinilor cît şi evreilor; cînd cele două popoare vor ajunge la concluzia că religia şi teritoriul sunt mult mai puţin importante faţă de nivelul de trai şi de libertatea la care pot să ajungă prin cooperare bilaterală.
Inetresant Petru Clej, dar esti ca de obicei pe din afara. Emi(l) e numele meu, nu ma ascund, desi tu asta insinuezi!
Te rog sa aduci dovezi despre purificarea etnica practicata de evrei asupra musulmanilor. TE ASTEPT!!!!!!!!!!!!!
Domnule Stan,
În primul rând v-aș ruga să vă calmați și să discutați civilizat.
În al doilea rând vă recomand să citiți cu atenție articolul.
În al treilea rând vă recomand să citiți cartea lui Benny Morris, deși, dacă nu sunteți capabil să înțelegeți un articol de ziar, mă îndoiesc că veți fi capabil să înțelegeți o carte.
În al patrulea rând repet: printre ARABII purificați etnic în 1948 erau și creștini, nu numai musulmani.
Dumneavoastră faceți o mare confuzie între religie – islam și etnie – arabi.
Ecoul doamnei Moculescu nu are nicio o legătură cu articolul, este o continuare a propagandei fundamentalist creștine, care va primi în curând răspunsul pe care-l merită.
O întreb pe doamna Moculescu, cum se face că după succesele inițiale și băile de sânge provocate, cruciații au plecat cu coada între picioare din locurile sfirnte la sfârșitul sec. XII? Dacă ar fi fost după dumneavoastră, cu „credința” lor ar fi trebuit să câștige războiul.
Altfel, observ că doamna Moculescu adoptă tactica, pe care au încercat-o și alții, de a-l elogia pe Ștefan, având impresia că există vreo diferență între noi și că nu am fi la fel de hotărâți în combaterea în paginile acestei reviste a oricărei forme de extremism.
d-l Clej din Marea Britanie a mai luat o carte din raft si ne invita sa-i dam atentia si consideratia cuwenita (cartii).
Excluse comentariile care nu sunt „pe linie”.
Aici d-l Clej se supara tare rau.
Cartea se refera la un subiect „care da bine” adica e fierbinte si fiecare poate sa-si dea cu parerea .
Chiar si acest Benny Morris abonat la blogul „palestina lacrima mea”-pentru ca toti suntem mai mult sau mai putin palestinieni -se spune acolo.
valoarea profesionala a acestui domn lasa mult de dorit,tendintele politice sunt clare ca si aprecierea mare de care se bucura printre dusmanii tanarului stat care intre a fi desfiintat si a se apara cu arma nu prea a avut de ales.
Ori armele mai si omoara din cand in cand si asta il supara tare pe domnul Morris specialist in a distorsiona cele spuse de protagonistii cartii.
Exista multe asemenea „distorsionari” unele asa de flagrante incat insusi autorul a renuntat sa le utilizeze.
In incheiere ma intreb daca D-l Clej va alege si o carte a altui autor asupra acestui subiect,autor cu alte pareri,sau poate chiar domnia sa ,in loc de a ne cita alti autori, ne va scrie un editorial cu propriile pareri.
Domnul „barbu” din Israel, plagiator ocazional de pe pagina revistei ACUM, e foarte supărat de recenzia unei cărți scrise de un profesor evreu israelian (așa cum a fost supărat și de interviul cu Regele Mihai despre Regina Mamă).
Nu ne spune însă și care sunt contra-argumentele și ce inexactități sau distorsionări face Benny Morris – capitolul, pagina. Sau poate nu a citit cartea?
Domnule Maier,
Multumesc pentru intrebare si ma bucur sa va recunosc din nou echilibrul.
Si ca sa va raspund pe scurt, cei care au credinta chiar daca nu sunt feriti intotdeauna de razboaie cel putin reusesc sa le cistige.
Ecoul domnului Clej demonstreaza o data in plus
faptul ca scrie fara sa stie nici el singur ce scrie!
Nu ai pus dumneata chiar in fruntea articolului pe care cu onor il semnezi citatul acesta:
„Și e firesc: noi le-am luat țara. Sigur, Dumnezeu ne-au promis-o nouă, dar lor ce le pasă? Dumnezeul e al nostru, nu al lor.” ?
Că doamna Moculescu nu înțelege ce citește a devenit un fel de loc comun pe această pagina de internet, dar asta le depășește pe toate.
Ce legătură are acest citat din David Ben Gurion cu deșănțata propagandă fundamentalist creștină pe care o faceți?
Aveți vreun comentariu de făcut legat de tema acestui articol care e cu totul alta?
Anda, multumesc pentru precizarea legata de credinta. Te referi cumva la o „credinta adevarata”? Pentru ca, in viziunea mea, si arabii si israelienii au credinta proprie. Si sunni si siitii. Si musulmanii si crestinii. Dar datorita razboaielor religioase au pierdut si am pierdut cu totii. Iar crestinii nu au castigat intotdeauna. Deci te rog da-mi nu un raspuns pe scurt, ci unul cu argumente care sa stea in picioare. Raspunsuri scurte poate da oricine, si un copil de 2 ani.
Domnule Petru Clej,
Astept articolul dumneavoastra in care veti nimici propaganda crestina dovedind de fapt, ca sunteti anti-crestin.
Dacă mai erau dubii că doamna Anda Moculescu gândește după principiul totalitar: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, ecoul precedent le-a spulberat.
Multi nu inteleg,sau le este mai usor sa afirme ca situatia din orientul mijlociu este un razboi religios.De ce dati vina pe religie nu pot intelege. Acolo totul este foarte clar pentru oricine gandeste cu creierul : evreii au venit peste arabi ; si-au infiintat o tara in detrimentul palestinienilor.Pentru acestia este un razboi de eliberare, iar pentru evrei este un razboi de negare al furtului comis. Punct .
P.S. Stefen cel Mare cand striga „Cu Dumnezeu inainte”, nu cred ca era nici terorist si nici nu ducea un razboi religios,ci doar de aparare si eliberare,CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU !