ACUM.TV

In Bucuresti se intampla sa existe o zona cu armonie si parfum interbelic – zona Mantuleasa-Traian. Acolo, undeva pe strada Lucaci, isi deschidea portile pana de curand o scoala de muzica – scoala numarul 5. Azi nu mai e decat o casa mare, ingalbenita, intr-o continua degradare, cu un gard inalt de tabla care ascunde in fosta gradina vesnic plina de flori o groapa si, probabil, un viitor proiect imobiliar “de anvergura”. Scoala a fost mutata intr-un sediu provizoriu, intr-un alt cartier, si in urma ei au ramas amintiri, multe amintiri… Si liniste.

Zona e un amalgam de nou si vechi… Spiritul de odinioara se mai pastreaza prin prezenta batranilor cartierului, a bisericilor ce aduna in jurul lor comunitatea sau in obiceiul de a cumpara cele trebuincioase bucatariei de la o anumita bacanie si NU de la supermarketurile noi care au impanzit Bucurestiul. E o “crima” de exemplu ca anumite produse de carne sa nu le cumperi de la bacania Mantuleasa. In niciun caz de la supermarketurile de langa Hala Traian. Mai gasesti in alta parte decat la bacania veche de langa biserica Sf Mina acea minunata carne de mici, soriciul, toba, lebarul?

In rest, o viata mai mult boema pe strazile cu nume si rezonanta evlavioasa: Sfantul Stefan, Popa Soare…

Preoteasa lu’ Popa “B” (Remus colt cu Lucaci-vis-à-vis de scoala), celebru in cartier, mai iese inca la balcon dis-de-dimineata in camasa de noapte, de unde da comenzi la slugi, la tigani, la copii, cui apuca, apoi, dupa-amiaza, le face plata in natura-produse dupa ce popa vine acasa.

Misuna viata in demisolurile si mansardele micului cartier. Iar romani, evrei si tigani studiau pana mai ieri la vioara.

La demisol si la mansarde se facea vioara. Era regula! Doar la parter, sau cel mult la etajul unu, mai auzeai cate un pian. Deh, pian fac doar cei “cu stare”. La urma urmei la vioara poti sa studiezi si intr-o chicineta. Drag de muzica sa ai.

In fiecare toamna, pana anul trecut, de zeci si zeci de ani, copiii se adunau in curtea scolii sa fie testati daca au ureche muzicala. Mai mici, mai marisori, blonzi , roscati, bruneti, pistruiati sau bronzati dupa vara, isi asteptau in ordine randul spre sala cu pianul mare, de concert, unde o distinsa doamna profesoara ii testa pe fiecare in parte. Intrau pe rand.

Unii dintre ei cu aerul acela important, pasind ca pe scena vietii lor, cu pieptul bombat, plini de curaj si ambitie, indiferent daca aveau pantofi de lac sau sandalele rupte, altii pasind spre usa “examenului”- in definitiv un test banal de aptitudini – inghitindu-si ultima lacrima, ca si cum ar fi pasit spre esafod.

Afara parintii tremurau de emotie. “Da Doamne ca al meu sa nu fie respins!”. “Daca nu are ureche muzicala?” Mda… Cum sa stai in zona Lucaci si sa nu ai acest talent?

Apoi norocosii selectati erau impartiti: tu la vioara, tu la pian, tu la vioara, tu la pian…La pian doar cei care isi permiteau luxul de a-si procura si acasa instrumentul.

Vioara era intotdeauna acceptata greu de copii. Motivul? “Eu de ce sa nu stau pe scaun ca X care a fost luat la pian? La vioara de ce se sta in picioare? ” Raspunsul dat adeseori era unul trist si care nu putea lamuri cu nimic mintea celui de 6 ani: “Pentru ca n-are mama bani de pian”… Important insa era scaunul, nu pianul in sine! Ehee..daca ar sti lumea cati mari pianisti au facut performanta pornind doar de la aceasta mica ambitie de 6 ani, de a sta pe scaun. Ca X, vecinul, pai nu?

De aici drumul catre Conservator si catre marile scene ale lumii se deschidea lin, ca prin minune pentru cei mai talentati copii, usor anevoios pentru altii, dar intotdeauna pe sunete de Bach, de Mozart, de Brahms, de Ceaikovski… Iar strazile rasunau in game si arpegii pe armonia tonala a metropolei cu arome balcanice..

Prima scena cucerita era insa cea din fundul curtii, amenajata intr-o incinta in care pe vremuri functiona fostul grajd, mai apoi garajul boieresc.

Toti vecinii se adunau in sala atunci cand, la sfarsitul primul an parcurs, micii muzicieni, micile elite ale cartierului urcau prima data pe scena. Ei – la primul frac si papion. Ele – la primele rochii de scena, de seara, impedicandu-se si poticnindu-se pe treptele afirmarii. La propriu!

De un an insa scoala a fost mutata si lumea in cartier parca e mai trista. In zona s-a lasat linistea. Casa aia frumoasa pe care boierul o lasase cu limba de moarte statului, de fapt vecinilor pentru a se bucura de muzica ce razbatea in tot cartierul, si-a gasit peste noapte mostenitori. Mostenitori pragmatici care nu iubesc muzica.

Intr-o dimineata rece de iarna, primul copil ajuns in fata portii scolii a gasit un lacat mare si greu pus de executor si un afis scris cu pixul, sec: “Scoala se muta”. Si impreuna cu disparitia scolii, a aerului boem si romantic, dispare o traditie si o istorie a unei zone care a dat lumii o serie lunga de muzicieni.

Acest articol a fost publicat luni, 30 iunie 2008 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.