Doamna Iliescu se afla în părculeţul de lângă casă cu cel mai mic dintre moştenitori, când simţi deodată nevoia imperioasă de a se duce într-un loc intim, unde se spune că şi regii sau mă rog, preşedinţii, merg pe jos. Se uită disperată în jur, căutând cu privirea o figură cunoscută, căruia să-i încredințeze copilul pentru cele câteva minute trebuincioase. Salvarea sosi în persoana lui Haim Nasgâtaşvili, un vecin de bloc, cunoscut ca om serios, fost specialist în instrumente de percuţie la filarmonică. Nasgâtaşvili acceptă fără discuţii misiunea şi găsi cu uşurinţă un limbaj comun cu pruncul, adică acel gulu-gulu internaţional.
Întâmplarea face ca un reporter de la ziarul Municipal (chiar aşa se numea ziarul) să fi primit misiunea de a scrie un reportaj despre întrajutorarea mamelor care lucrează. Îl descoperi pe omul nostru conversând cu foarte tânărul Iliescu, făcu o poză dintr-un unghi favorabil şi abia apoi începu discuţia.
– Sunteţi fericitul tătic al copilului?
– Nu, sunt numai un vecin care dă o mână de ajutor.
– Grozav, se bucură reporterul. Permiteţi încă o poză cu copilul! Grozav. Fără nici o contribuţie, obligaţie sau altă plată…?
– Ce plată, domnule, ca să faci un bine, dumneata ai cere plată?
Pe scurt, în ediţia viitoare al Municipalului apăru fotografia lui Nasgâtaşvili şi un text entuziast şi elogios despre, iată, un bărbat care ajută dezinteresat o mamă care între timp poate rezolva alte probleme cotidiene, tot în interesul copiilor, care sunt viitorul patriei, etc., etc.
Haim nu văzu ziarul, dar primi o mulţime de complimente de la vecini, de la colegii de serviciu şi chiar află că e lăudat de o mulţime de femei din cartier, multe dintre ele necăsătorite. Stimulat de buna impresie lăsată, în săptămânile următoare răspunse cu plăcere unor solicitări asemănătoare. Faima lui se răspândi în pată de ulei şi nimeni nu se miră când primăria îl gratulă cu titlul de „cetăţean de onoare”. De 8 martie fu programat pentru o conferinţă festivă în capitală şi apăru la televiziune. Totul i se păru firesc, începu să dea sfaturi ca de pildă importanţa cinelului şi a tobei mici în educaţia muzicală a copiilor şi fu cooptat în comisia de aprobare a ajutorului social.
Doamna Iliescu păstră atât cât putu discreţia, dar nu se putea abţine din când în când să afirme că ascensiunea vecinului e o problemă de scaun. Nu oferea însă niciodată amănunte suplimentare.