Manifestaţia de pe uliţă, percepută în general ca formă de protest, vehement sau paşnic, a devenit în Franţa un gen de şantaj cvasi cotidian de grup, adresat patronatului, guvernului, Preşedintelui, altui grup rival, etc.
De cele mai multe ori, când fronda e acompaniată de greve paralizante, consecinţele sunt suportate şi de cei care n-au nimic de contestat şi, mai ales, de o economie deja turmentată.
Când însă obiectivul manifestaţiei este incomprehensibil, apucând-o pe non-sens, ai de ce rămâne nedumerit.
Sloganul răsunător cu care femeile de obedienţă musulmană şi-au animat defileul de protest ”Une école pour tou-te-s !” (O şcoală pentru toţi), pare cu atât mai lipsit de înţeles, cu cât în Franţa şcoala-i obligatorie,pentru toată lume, până la 16 ani.
În realitate, revendicarea lor era dirijată împotriva interzicerii portului simbolurilor religioase în stabilimentele publice şi, în special, în cele şcolare.
Dar, decise să-şi afirme personalitatea şi dreptul da a purta baticul, simbol religios prin excelenţă, când şi unde doresc, chiar dacă, în principiu, nimeni nu se opune, au estimat că formula revendicărilor în public se poate dovedi mult mai eficace.
Laic – religios
Numai că, într-o ţară unde laicitatea este constituţională, simbolurile religios-ostentative, sunt, fireşte, proscrise de lege în stabilimentele publice şi mai cu seamă în cele şcolare, pentru a se evita formarea de rivalităţi cultuale.
Legea, reactualizată în martie 2004, în urma exceselor comunitariste practicate de religioşii musulmani, interzice riguros portul oricărui element cu caracter religios în şcoli.
Cu toate acestea şi pentru a îngroşa rândurile manifestantelor, activistele din reţeaua asociativă „O şcoală pentru toţi şi Feministele pentru egalitate”, au cutrierat şcolile şi au contactat tinere de origine musulmană care, spun ele, au admis, contre-coeur renunţarea la batic, invocând teama excluderii din stabilimentul şcolar.
Într-un opus colectiv intitulat „Le livre noir de la conditon des femmes”(Cartea neagră a condiţiei feminine), autorii au recoltat mai multe mărturisiri din care-ar reieşi că portul voalului (baticului) este un semn de liberă consimţire în cultura islamică…
Din lectura acestui volum, cu tentă provocatoare, nu reiese suficient de limpede dorinţa de libertate şi emancipare a femeii, aşa cum se pretinde, ci, mai degrabă, o chemare la ordine a tinerelor musulmane care au adoptat ţinute vestimentare occidentale.
Părul în vânt, mini fusta sau blue-jeans-ul mulate pe coapse, ar reprezenta contrariul serozităţii şi decenţei proferate de Coran.
Femeia acoperită
Sub pretextul aşa-zisei sobrietăţi religioase şi pentru a atrage respectul părţii masculine, femeia musulmană trebuie să rămână ca o apariţie misterioasă, identificabilă numai graţie fizionomiei, atunci când nu-i acoperită de „burca”, masca destinată escamotării totale a divinei făpturi.
Nu-i dificil de imaginat sentimentul de frustrare al tinerelor cărora, la vârsta trezirii simţurilor, li se interzice punerea în valoare a dotărilor naturale de seducţie, într-o lume unde fizicul deţine, în mare parte, secretul reuşitei sociale.
La Marsilia, mi s-a ivit ocazia convorbirii cu una dintre aceste apariţii fantomatice, adepte ale „burcăi” negre ce-i asigura anonimatul. Nu mi-a fost mică stupefacţia ascultând-o: „…sub acest veşmânt, îmi sunt îngăduite toate extravaganţele din lume; nimeni nu se poate lega de mine…”.
Pe scurt, pentru ea „burca” constituia un spaţiu de …libertate!?!
Într-o anexă a opusului mai sus amintit, autorii recunosc o parte de arbitrar şi de hazard în panelul reţinut, în măsura în care din rezultatul final reiese o mare diversitate de profil de vârstă, de statut familial, de parcurs şcolar, de profesie şi de temperament existent la femeile musulmane, voalate şi trăind în Franţa.
Mai mult chiar, în culegerea de mărturisiri lipseşte vocea adolescentelor şi femeilor constrânse de anturajul familial, sau de injoncţiunile comunităţii să poarte, contre-coeur, voalul cu pricina. Detresa resimţită este, cert, comparabilă cu restricţia de a nu-l purta.
Osânda virginităţii
Printre tradiţiile ancestrale practicate încă de populaţiile orientale instalate în Franţa, se înscrie şi exigenţa virginităţii feminine dinaintea căsătoriei.
Obiceiul, fără pretenţii de exclusivitate, era de rigoare, cu mulţi ani în urmă şi în alte spaţii geografice.
Martor odinioară la o nuntă în Carpaţi, am împărtăşit şi eu jubilaţia cearceafului nupţial maculat de sângele purităţii virginale.
Nu cred că astăzi, când în România femeile dispun de drepturi asemănătoare bărbaţilor, obiceiul mai este de actualitate.
Curios este şi faptul că, recent, un tribunal francez s-a remarcat prin crearea un caz de jurisprudenţă, anulând căsătoria unui cuplu musulman la cererea soţului nemulţumit de absenţa virginităţii alesei. În acest context, comentatorii vorbesc, cu ironie, de „islamizarea” justiţiei franceze.
Admiţând că este vorba de simboluri elocvent religioase şi de respectul faţă de ele într-un cadru privat, aşa cum se încearcă să fie prezentate, astfel de argumente au, mai degrabă şi pentru mine, aspecte de simboluri ale dominaţiei masculine cu care ingenuitatea unora se acomodează.
Adagiul spune că „La Roma, faci ca Romanii”. Transpus în Franţa, ar însemna că cei ce doresc să vieţuiască în exagon, au datoria de onoare să accepte uzul obiceiurilor locale. Aşa cum femeii franceze i se incumbă obligaţia să poarte hedjab-ul, dacă se stabileşte în Iran.
Ar fi mult mai rezonabil ca musulmanii să se mobilizeze întru crearea de şcoli religioase specifice, pe deplin autorizate în cadrul privat, unde tinerele au libertatea, fără nici o reticenţă, să poarte „uniformele” adecvate propriei lor credinţe.
Sau, în caz contrar, să integreze şcoala republicană şi să-i accepte regulamentele.