Micky a avut o viaţă destul de grea. La vârsta de şase ani a trebuit să depăşească şocul despărţirii părinţilor: tatăl ei a golit apartamentul şi s-a întors la prima soţie. A fost crescută de mama ei şi de bunicii din partea mamei. Mama i-a murit în vara anului 1985, după un an de suferinţă (anul în care Micky terminase liceul).
Deşi tatăl a fost român, Micky se considera sută la sută nemţoaică – a crescut printre nemţi, a fost educată în spirit german, a urmat şcoala şi liceul german.
Iarna era foarte frig în apartament. Locuia la ultimul etaj; uneori nu avea apă. Nu avea relaţii. Trebuia să stea la cozi pentru a cumpăra alimente.
După moartea mamei, s-a sfătuit cu bunica şi au decis să emigreze în Germania. În 1987, cu câteva luni înainte de a ne împrieteni, au primit din Germania (R.F.G.) aprobarea de repatriere, dar nu puteau părăsi România.
…Am hotărât să ne căsătorim. Micky ştia că această hotărâre îi anulează slabele speranţe de a obţine paşaportul necesar pentru emigrare.
Am cerut-o de nevastă bunicii.
— … Vreau să vă cer ceva.
— Să vedem dacă se poate; ce vrei?
— Pe Mihaela.
— Dar noi vrem să plecăm în Germania.
Am ridicat din umeri şi am tăcut. Mă gândeam că nu are rost să-i spulber iluziile. La vremea aceea eram convins că nu vom putea părăsi niciodată România, dar în vara anului 1990 situaţia avea să fie cu totul alta…
Într-o zi, Micky mi-a spus foarte veselă un proverb nemţesc:
— „Bărbatul e capul, dar femeia e gâtul!”. Capul se întoarce după cum vrea gâtul… asta înseamnă că bărbatul are doar impresia ca ar conduce; deciziile importante le ia femeia.
Mi s-a părut cam ciudat proverbul ăsta, dar şi modul în care Mickv îl interpretează. Decizia gâtului de a întoarce capul e luată în creier şi creierul se află în cap, dar ea susţinea că decizia gâtului poate fi independentă de voinţa capului…
Deşi ne cunoaştem de trei ani şi suntem căsătoriţi de doi ani, până în vara lui ‘90 fiecare a avut lumea lui: Micky avea servici, şcoală, locuinţă şi familie în Timişoara, eu eram student la Braşov. Vara lui ‘90 urma să fie momentul marii cotituri; stabilisem că după repartiţie Micky va părăsi Timişoara şi va veni să locuiască cu mine, dar evenimentele din decembrie ‘89 au făcut posibilă alternativa plecării în Occident.
… Au trecut două săptămâni de la alegerile din 20 mai. Peste zece zile urmează să susţin examenul de stat. Particip la un concurs de orientare la Sinaia. După concurs o sun pe Micky.
… — Tu faci ce vrei, dar noi (ea, Sebi şi Oma) plecăm în Germania până se mai poate. Se aude că nemţii vor să frâneze repatrierea etnicilor germani, că de la întâi iulie va fi mult mai greu să te stabileşti în Germania. Eu nu mai stau aici!
Nu intenţionez să părăsesc România, dar nici să-mi pierd femeia şi copilul nu vreau. Sebi va împlini în curând un an, dar aproape că nu ne cunoaştem. Cu greu o conving pe Micky să amâne plecarea.
