20 august 1990
Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I
„Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rău care s-a abătut asupra Ţării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotescă falsificare nu a dus, în mod direct, la moartea multora dintre compatrioţii noştri, ea a avut fără îndoială ca rezultat distrugerea sufletului naţiunii noastre, prin amestecul ambiguu de adevăruri şi minciuni.
Nici unul din evenimentele istorice din viaţa poporului nostru nu a fost atât de falsificat ca Actul de la 23 august 1944. S-au produs munţi de literatură în scopul de a povesti sau a inventa ceea ce s-a întâmplat, ceas cu ceas în acea zi.
Dictatorii comunişti sperau astfel să-şi facă o glorie prin asocierea numelui lor, chiar post-facto, cu acest ultim August al celui de al II-lea Război Mondial (în Europa). S-a găsit chiar unii care au sugerat că 23 August este o dată infamă, pentru că, în această zi, avalanşa comunismului s-a abătut asupra Ţării noastre, condamnând România la aproape 45 de ani de sclavie.
Ca majoritatea falsificărilor istoriei, fie ele intenţionate sau nu, aceste interpretări pornesc de la un grăunte de adevăr. Este cert faptul că dictatura comunistă a încercat să-şi asigure legitimitatea faţă de naţiune prin glorificarea zilei de 23 August. Şi de asemenea, cum prea bine ştim, este adevărat faptul că România a gemut sub călcâiul comunist timp de decenii după această dată. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că evenimentele de la 23 August 1944 trebuie considerate în mod automat ca fiind rele prin simplul fapt că ele au fost manipulate de către regimul comunist. Cu atât mai puţin se poate considera că începutul dictaturii comuniste îşi are originea în acest domeniu.
N-a rămas niciun singur simbol al conştiinţei naţionale care să nu fi fost manipulat de către comunism. Unul dintre dictatori a întinat iubitul nostru tricolor cu emblema “Republicii Populare”. Celălalt dictator pretindea să se identifice cu Ştefan cel Mare. Dar poporul nostru, minunatul nostru tineret, au smuls această emblemă detestată de pe steagul nostru şi au distrus portretele dictatorului, continuând însă să se închine memoriei lui Ştefan cel Mare şi drapelului nostru naţional. În acelaşi fel, se cuvine acum să privim evenimentele din August 1944 în lumina lor adevărată, curăţându-le de minciună şi de falsificări groteşti.
Cei care încearcă cu tot preţul să critice decizia mea din August 1944 se străduiesc să sugereze că, de fapt, am anticipat înfrângerea Armatei noastre. Ei pretind că ar fi putut, chipurile, să reziste pe linia Galaţi – Nămoloasa şi că, astfel, s-ar fi putut evita invazia Armatei Roşii în Ţara noastră şi subjugarea României de către Uniunea Sovietică.
Evident, nimeni nu poate crede cu seriozitate că soldaţii noştri, oricât ar fi fost de devotaţi ideii de libertate, ar fi putut rezista mult timp forţelor mult superioare ale Uniunii Sovietice, ale Statelor Unite şi Marii Britanii. Poate crede cineva că armata care a pustiit totul în drumul ei spre Berlin în anul ce a urmat (1945), ar fi avut intenţia să cruţe România? Evident că nu, şi aceste teorii vin doar ca să întărească vechiul nostru proverb: “După război, mulţi viteji se arată”. În realitate, soarta României era clară şi neomenoasă şi fusese pecetluită prin intervenţia multor factori externi şi cu totul în afara posibilităţii noastre de control.
Primul dintre aceşti factori a fost hotărârea Marii Britanii şi a Statelor Unite de a tergiversa deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vestul Europei. Aceasta a făcut ca întreaga Europă de Est, deci şi România, să cadă pradă Armatei Roşii.
Al doilea factor a fost hotărârea Aliaţilor apuseni de a plasa ţările din estul Europei în sfera de influenţă şi de control a Uniunii Sovietice. Nici o ţară din estul Europei nu a putut scăpa de acest destin, indiferent de poziţia pe care a avut-o în timpul războiului. Ungaria a fost aliata Germaniei naziste până în ultimul moment, căzând sub control comunist. Bulgaria care a încercat să-şi declare neutralitatea a avut parte de aceeaşi dictatură. În fine, chiar şi Polonia şi Cehoslovacia, cele două state care au fost primele victime ale agresiunii hitleriste şi faţă de care Apusul avea o datorie morală adâncă, au fost, în mod egal, supuse terorii roşii ce a urmat războiului.
Abandonată zonei de influenţă sovietică, România nu putea nicidecum spera la o soartă mai bună. Cu toate acestea, încă din 1943, toţi conducătorii politici ai Ţării noastre au făcut eforturi pentru a evita această soartă care, de abia mai târziu am putut să ne dăm seama, nu putea fi evitată. Au avut loc negocieri secrete cu Forţele Aliate la Cairo, iar prin discuţiile de la Stockholm, Antonescu a încercat să afle termenii Uniunii Sovietice pentru încheierea unui eventual armistiţiu. Uniunea Sovietică, însă, nu a precizat aceşti termeni şi situaţia Ţării noastre se înrăutăţea din zi în zi. Pe frontul rusesc, Armata noastră pierduse nu mai puţin de 25 de divizii; populaţia era terorizată de bombardamente continue, iar trupele sovietice trecuseră deja Nistrul.
Împreună cu reprezentanţii partidelor noastre politice, am luat hotărârea de a chema în audienţă pe Mareşalul Antonescu în ziua de 26 August, pentru a-l face să înţeleagă nevoia unui armistiţiu imediat. În seara zilei de 22 August am aflat că Mareşalul urma să părăsească Bucureştiul. Neputând lua contact cu şefii partidelor, l-am invitat, totuşi, pentru a discuta cu el în ziua de 23 August. I-am atras atenţia asupra situaţiei disperate de pe front şi necesitatea imperativă a unui armistiţiu imediat. Împotriva oricărei evidenţe, Antonescu a refuzat, susţinând că îi poate înfrânge pe sovietici în Carpaţi. A refuzat, de altfel, şi sugestia mea ca el să-şi dea demisia, permiţând astfel formarea unui guvern capabil să negocieze un armistiţiu. Nu, Mareşalul dorea să-şi respecte cuvântul dat lui Hitler, continuând până la sfârşit. Confruntat cu această situaţie fără ieşire m-am văzut nevoit să dau ordinul de arestare a lui Antonescu.
S-a încercat, de asemenea, denigrarea Actului de la 23 August, spunându-se că ar fi deschis drumul comunismului în România. Natural, şi această sugestie, făcută tot post-facto, nu ţine seama de adevărul istoric. Încă din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu, cei trei oameni politici ale căror partide au obţinut în ultimele alegeri libere din România nu mai puţin decât 95% din numărul voturilor, m-au îndemnat să găsesc o soluţie care să salveze România, să evite situaţia prin care Ţara noastră ar fi devenit un cumplit câmp de bătălie.
După declaraţia lui Molotov din 1944, am căzut cu toţii de acord să trimitem emisari la Înaltul Comandament al Forţelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntaţi cu prima condiţie a Aliaţilor: includerea în coaliţie a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comuniştii au delegat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, un intelectual marxist, cu care se putea totuşi avea un dialog. Şi tot Aliaţii apuseni au fost cei care ne-au declarat net că negocierea armistiţiului nu poate fi făcută cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietică.
Toţi oamenii politici din România s-au văzut atunci nevoiţi să accepte acest imperativ, fără a avea cea mai mică iluzie în ceea ce privea intenţiile reale ale comuniştilor. De aceea, una din primele mele griji în acele zile de August a fost să evit vidul de putere sau un punct slab care să dea ocazia unui partid politic care să fie avantajat în dauna celorlalte.
În prima mea proclamaţie către Naţiune, am anunţat reintroducerea Constituţiei de la 1923, cel mai democratic document cunoscut în Ţara noastră până la momentul de faţă. De asemenea, am alcătuit un guvern interimar care să nu depindă, în mod absolut, de nici una dintre grupările politice. Cele trei principale sarcini ale acestui guvern erau: negocierea armistiţiului, administrarea eficace a Ţării şi pregătirea ulterioară a alegerilor libere. Actul de la 23 August avea ca scop pregătirea terenului pentru edificarea unei Românii democrate şi independente, şi nu aşa-zisei “Republici Populare”.
Tratatul de la Yalta şi prezenţa trupelor sovietice au dus, însă, la un rezultat cu totul diferit. Nu am putut niciodată crede că la Yalta România a fost “vândută” de către apuseni Uniunii Sovietice. A fost un proces extrem de subtil care, în cele din urmă, a făcut ca nici Marea Britanie, nici Statele Unite să nu câştige ceva. Punctul lor de vedere a fost mult mai simplist: trupele sovietice controlau deja jumătatea continentului. Stalin trebuie să se simtă în siguranţă. El trebuia cooptat în sistemul de securitate mondială şi promisiunile lui că va instala sisteme democratice trebuiau crezute.
Dar în loc de un sistem democratic, am fost forţat să accept guvernul lui Petru Groza şi al complicilor săi comunişti, şi în loc ca România să fie considerată membră a Naţiunilor aliate, ea a fost tratată ca ţară ocupată. Timp de cinci luni am refuzat să semnez orice decret al acestui guvern ilegal (august 1945 – ianuarie 1946, n.n.), şi în cei doi ani în care am rămas în Ţară, am protestat vehement împotriva devastărilor, teroarei, crimelor şi tuturor celorlalte infamii comise de Armata Roşie şi de colaboratorii ei. Totul, însă, a fost zadarnic: soarta Ţării noastre fusese pecetluită cu mult înainte.
Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm adevărul: iniţiatorii Actului de la 23 August l-au săvârşit exclusiv în interesul patriei, chiar dacă prin aceasta îşi periclitau propia lor existenţă. Noi am sperat să scurtăm calvarul României şi să scoatem Ţara dintr-un război în care nu exista nici cea mai mică speranţă de victorie, indiferent de cursul pe care acest război l-ar fi putut lua. În cele din urmă, România a contribuit la victoria Aliaţilor împotriva Germanii naziste şi Armatei române i-a venit menirea de a elibera pământul nostru strămoşesc al Transilvaniei. Faptul că am fost trădaţi la Conferinţa de Pace de la Paris şi că am fost subjugaţi nu a putut fi împiedicat, cum nu a putut fi împiedicată tragedia Cehilor, a Slovacilor sau a Polonezilor.
S-a insinuat uneori că l-am îndepărtat pe Antonescu de la putere din motive dictate de o animozitate pe care i-o purtam. Este un neadevăr flagrant. Niciodată nu voi putea uita nobleţea uneia dintre primele măsuri luate de Mareşal după venirea sa la conducerea Statului, şi anume invitarea mamei mele de a reveni în Ţară din exilul ei. Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever şi, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român. Am fost într-adevăr spionat de agenţii săi, iar colaboratorii lui aveau prea puţin respect pentru drepturile constituţionale ale românilor, dar un monarh constituţional nu poate fi influenţat de interesele sale personale, nici nu poate asista cu pasivitate la tragica prăbuşire a patriei sale, doar pentru că însuşi conducătorul armatei considera aceasta o problemă legată de “onoarea” sa personală. Monarhul Constituţional reprezintă pe toţi românii şi le apără interesele. În faţa unor asemenea responsabilităţi, considerentele de ordin personal nu contează.
Este totuşi necesar ca personalitatea lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenţie şi este dincolo de orice îndoială faptul că parodia de proces ce i-a fost intentat nu are nimic de-a face cu ideea de justiţie. Comportarea demnă a lui Antonescu merită admiraţia românilor. Iuliu Maniu l-a caracterizat pe Mareşal drept “adversar, nu duşman”. Şi Antonescu a rămas până în ultima clipă Român credincios. Condamnarea sa la moarte reprezenta o capcană şi pentru mine: dacă aş fi consimţit să-l graţiez, aş fi fost înfierat “nazist”; dacă, însă, i-aş fi refuzat graţierea, aş fi fost considerat lipsit de “patriotism”. Mareşalul a înţeles bin această dilemă şi de acea a refuzat să facă cerere de graţiere.
A fost o situaţie de mare complexitate, în care tragediile personale se împleteau în marea tragedie naţională şi curajul soldaţilor şi a tuturor cetăţenilor se alătura de bucuria lor că, în fine, se va face pace şi că democraţia nu va întârzia să se instaureze. Dar, într-un singur an, toate aceste speranţe s-au spulberat, idealurile ne-au fost zdrobite, anihilate de regimul comunist.
Pentru Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu şi o mână de oameni care au reprezentat Partidul Comunist Român de la sfârşitul războiului, manipularea semnificației Actului de la 23 August reprezenta modalitatea ideală de a dobândi legitimitate în ochii naţiunii. Dar, în cele din urmă, toate eforturile lor au dat greş: poporul român s-a dovedit capabil de a face distincţia între adevăratul patriotism şi cel elaborat de Academia “Ştefan Gheorghiu”.
Hotărârea recentă de a declara ziua de 1 Decembrie zi naţională a României este binevenită, căci ea poate reflecta unitatea noastră spirituală şi autentica noastră identitate naţională. Totuşi, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a Actului de la 23 August. El a oglindit dorinţa noastră de a denunţa temporara alianţă cu dictatura şi alianţa străină de fiinţa patriei noastre.
Prin Actul de la 23 August, au fost salvate zeci, poate sute de mii de vieţi care ar fi fost sacrificate zadarnic, şi chiar după cifre furnizate de germani, s-a scurtat cu cel puţin şase luni al II-lea război mondial. Cei care susţin astăzi că trebuie să “revenim la Europa” nu trebuie să uite că acesta a fost exact scopul Actului de la 23 August. Cei care ne cer astăzi să restabilim democraţia trebuie să-şi amintească că aceasta este exact ceea ce România s-a străduit să realizeze deja în 1944. În August 1944, România şi-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere şi, de atunci, aşteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.”
Din partea Biroului de presă al Majestăţii Sale Regelui Mihai I
20 august 1990
Publicat în “22”, nr. 34/ 7 septembrie 1990.
Am mai scris pe acest subiect nu demult. Razboiul contra Uniunii Sovietica era pierdut. Armata sovietica era in nordul Romaniei. Antonescu a vrut sa continue lupta alaturi de Nemti, el fiind om de onoare i-a promis lui Hitler ca va face asa. Onoare a la Hitler si Antonescu! Regele Mihai nu a tradat tara ci mai curand a cautat o pace cand razboiul era pierdut.
Câteva gânduri cu privire la cele afirmate de câtre Majestatea Sa Regele Mihai (MSRM – cu tot respectul, îmi permit să abreviez).
> Niciodată nu voi putea uita nobleţea uneia dintre primele măsuri luate de Mareşal după venirea sa la conducerea Statului, şi anume invitarea mamei mele de a reveni în Ţară din exilul ei. … Este totuşi necesar ca personalitatea lui Ion Antonescu să fie reconsiderată cu mare atenţie … Este drept că l-am considerat pe Antonescu ca foarte sever şi, uneori, orgolios, dar niciodată nu i-am pus la îndoială calitatea de bun român.
Aceste caracterizări ale lui Ion Antonescu (IA) sunt în contradicţie cu cele întreprinse de MSRM însuşi la 23 august 1944 şi după aceea. Nu este posibil ca şi IA şi MSRM să poată fi consideraţi în acelaşi timp buni români, în condiţiile în care IA dorea continuarea unui război pustiitor pentru România, iar MSRM dorea încetarea acestuia. Nu voi vorbi aici despre fărădelegile şi crimele comise în timpul regimului lui IA, deoarece acestea au fost dezbătute pe larg pe ACUM.
> În August 1944, România şi-a adus tributul la ctitorirea Lumii Libere şi, de atunci, aşteaptă încontinuu reciprocitate din partea restului Europei.
După DEX: CTITORÍ vb. a constitui, a crea, a funda, a institui, a înființa, a întemeia, a organiza
MSRM se referă la încercarea unei Românii disperate, în pragul pierderii războiului, de a se alătura ţărilor libere, aceasta în timpul şi scurt după 23 august 1944. Nu cred că se poate vorbi de vreun tribut real la ctitorirea Lumii Libere.
Pentru contribuţia la victoria repurtată împotriva forţelor Axei, când Armata Română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste (la ordinul său, fapt ce nu a fost menţionat în mod explicit de MSRM), România a fost compensată de câştigătorii războiului pentru pierderile suferite prin retrocedarea unei părţi importante a teritoriul ei.
După 1990 UE şi SUA (deci Lumea Liberă) au făcut paşi importanţi şi, în final, au integrat România în sistemul lor comun de apărare şi de valori. Deci această dorinţă a Majestăţii Sale Regele Mihai, exprimată în 1990, a fost îndeplinită.
Ei, și ce voiați sau așteptați să spună comuniștii, indiferent de nuanță? că la 23 august ’44 a fost o gândire „burghezo-moșierească”? Fiecare spune ce-i convine, fără să-i pese de un adevăr, fie și minimal. Declarațiile ante și post Brexit ne arată că sindromul minciunii programate este universal valabil.
Proteste? Critici? Contestații? Mesaje de amenințare?
@Sorin Paliga
>Fiecare spune ce-i convine, fără să-i pese de un adevăr, fie și minimal.
Să-mi permit oare să presupun că în „fiecare” al dv. nu aţi uitat să includeţi propria dv. persoană, ceea ce v-ar reduce credibilitatea la zero?
>… sindromul minciunii programate este universal valabil.
Vă repetaţi, extinzând spre infinit aria de aplicabilitate a suspiciunilor proprii.
> … Mesaje de amenințare?
Nu îmi amintesc de ameninţări publicate pe ACUM. La ce anume vă referiţi?
Regele Mihai a murit astăzi, marți 5 decembrie 2017, la vârsta de 96 de ani.
Regele Mihai se afla la reşedinţa sa din Elveţia şi s-a stins din viață la ora 13:00, ora României. Casa Regală a anunțat de mai multe săptămâni că starea sa de sănătate „paleste”.
Casa Regală a anunțat că „la căpătâiul regelui a stat până în ultima clipă, Alteță Sa Regală Principesa Maria”. În schimb, principesa Margareta, custodele Coroanei, va susține, la ora 19:00, o declarație de presa.
Detalii despre înmormântare, precum şi o biografie a Regelui Mihai v. aici.
Petru Clej: Regele Mihai, așa cum l-am cunoscut personal din cinci interviuri
http://www.rfi.ro/politica-99759-regele-mihai-asa-cum-l-am-cunoscut-personal-din-cinci-interviuri
Mi-as dori sa vad un simplu gest de decenta umana in acest moment trist din partea celor care l-au calomniat pe Regele Mihai in anii 90. Ma refer la o intreaga pleiada de „jurnalisti” ce se intreceau in anii 90 in a publica injurii, insulte, false informatii, atacuri dezgustatoare la adresa Regelui Mihai. Astfel, mi-as recapata partial speranta in normalitate daca respectivele persoane si – ar cere public scuze pentru mizeriile comise.
Dar probabil ca este deja prea tarziu…si in mod cert, cei ce au facut astfel de lucruri nu regreta nimic…
@Teodor Burghelea
> Mi-as dori sa vad un simplu gest de decenta umana …
De unde atâta decenţă? 🙁
Buna intrebare, Dle Leibovici. Sincer, nu stiu de unde. Si afirm acest lucru in contextul lucrurilor pe pe care le vad publicate in media de limba romana, in contextul evolutiei actuale. Dar, fara a fi in stare a indica o sursa precisa pentru acest ingredient, cred cu tarie ca acest ingredient este necesar.
Perioada asa zis de „tranzitie” a anilor 90 a „scuzat” un numar enorm de derapaje. Astazi traim in 2017 si Romania se doreste a fi un partener egal al lumii civilizate la care a dorit sa adere in mod democratic. Deci, ma astept (probabil in zadar) la un efort tardiv de a repune lucrurile intr-un context decent. Contextul pe care il cunosc si care depaseste cadrul referintelor colomnioase la adresa Maiestatii Sale Regele Mihai (privind personalitati precum Seniorul Coposu, Dl. Ion Ratiu etc.) este inacceptabil. Toate aceste trei personalitati marcante au fost victimele unor atacuri imunde, deloc justificate iar rusinea generala legata de astfel de reactii nu a facut niciodata obiectul unei discutii publice corecte si a unor scuze publice. Pentru mine acest lucru constitue o pata.
Dar revenind la intrebarea Dvs. initiala… probabil de niciunde. Cel putin nu acum. Romania este inca o natiune „tanara” si „efervescenta” – poate ma insel?
@Teodor Burghelea
> revenind la intrebarea Dvs. initiala… probabil de niciunde. Cel putin nu acum.
Ocazia unică pentru a da – cu întârziere, dar totuşi – dovadă de decenţă se va prezenta în zilele următoare. Vom vedea… dar mi-e teamă că nu vom avea ce… Pata va rămâne.
În general: cred că, din păcate, soluţia pentru români, cei încă tineri şi îndrăzneţi, este să se salveze – în sensul se sauver 🙁 Putreziciunea este prea abundentă şi prea adâncă…
@Alexandru
> Vom vedea… dar mi-e teamă că nu vom avea ce… Pata va rămâne.
În acest moment trist este important ca defunctul Rege Mihai să aibă parte de o despărţire decentă de poporul său şi de o înmormântare aşa cum i se cuvine. Nu mă îndoiesc că va avea parte de ele.
> … cred că, din păcate, soluţia pentru români, cei încă tineri şi îndrăzneţi, este să se salveze …
Nu mi se pare o idee bună pentru majoritatea celor tineri şi îndrăzneţi, care pot realiza multe şi în România de azi.
> Putreziciunea este prea abundentă şi prea adâncă…
Nu împărtăşesc nici această părere, deosebit de pesimistă. Mulţi oameni, de toate vârstele, au realizat şi realizează lucruri deosebite, şi nu se văicăresc, ci fac. Datorită lor România de azi este complet diferită de cea de acum 30 de ani.
@Alexandru Leibovici
Astept cu egal interes faptele ce vor urma in urmatoarele samptamani, desi, in ceea ce ma priveste, eu sunt pesimist (desi mi-asi dori din tot sufeltul sa ma insel)… Dar, cum spuneti, Nefind sigur a fi inteles sensul termenului „salvarii” din comentariul Dvs., imi permit doar sa exprim ceea ce inteleg eu prin „salvare”: o asumare a trecutului, a analiza pertinenta si o reparatie morala pentru derapajele trecute. O revenire la un dilaog corect. Personal, sunt inca marcat de tiradele injuste calomniatoare la care au fost supuse persoanele mentionate in comentariul meu anterior. Si mai am o ultima dorinta: persoanele ce au participat in mod activ la aceste calomiii sa se abtina de la orice declaratie publica/condoleante cu prilejul acestui trist eveniment. Dar ma tem ca nici acest lucru nu va fi posibil… Prevad deja o aparitie publica a Dlui Ion Iliescu cu acest prilej… Ce n-as da sa nu am dreptate in previsiunea mea!
@Teodor Burghelea
> nefind sigur a fi inteles sensul termenului „salvarii” din comentariul Dvs…
Era vorba de cei încă tineri şi îndrăzneţi, şi însemna să plece din ţară – de dragul lor şi al copiilor lor.
> Prevad deja o aparitie publica a Dlui Ion Iliescu cu acest prilej…
Ah, ar fi foarte interesant!!! Dar nu cred că o va face, deoarece va fi fluierat – în cel mai bun caz… Sau n-o să accepte familia Regelui… care ar trebui să facă o selecţie severă…
@Victor
> majoritatea celor tineri şi îndrăzneţi… pot realiza multe şi în România de azi
Dar de ce să trebuiască să se sacrifice şi să lupte cu putreziciunea? Dacă ar avea 100 de vieţi, poate că una ar putea s-o sacrifice (et encore!), dar aşa…
> Mulţi oameni, de toate vârstele, au realizat şi realizează lucruri deosebite, şi nu se văicăresc, ci fac. Datorită lor România de azi este complet diferită de cea de acum 30 de ani.
Asta este ceea ce se vede. Ce nu se vede sunt cei care nu reuşesc, sau nici nu se apucă – din cauza corupţiei.
@Alexandru
> Dar de ce să trebuiască să se sacrifice (tinerii – vm) şi să lupte cu putreziciunea?
Nu trebuie să se sacrifice, ci să-şi urmărească interesele proprii. În România, ţară în dezvoltare, în care sunt multe de făcut, este loc pentru mulţi care ar putea să realizeze mai repede ceea ce în Occident este mai greu (deoarece există unităţi economice închegate demult, drept care au know-how şi mijloace mari, acumulate în timp).
> Ce nu se vede sunt cei care nu reuşesc, sau nici nu se apucă – din cauza corupţiei.
Nicăieri nu este uşor să reuşeşti, lucru ilustrat peste tot de mulţimea de falimente a firmelor mici şi tinere după doar câţiva ani de existenţă. Cauza poate să fie o idee proastă, o implementare greşită, sau în România un domeniu controlat de corupţi (de regulă legaţi de stat, pe care îl sug). Dar nu se poate controla totul, motiv pentru care oameni îndrăzneţi şi cu imaginaţie îşi au şansele lor.
Altceva. Nu îmi imaginez vreun discurs al lui Ion Iliescu, sau al lui Traian Băsescu (un cunoscut defăimător al Regelui), într-un asemenea moment istoric.
Fostul presedinte Ion Iliescu a dat deja o declaratie cu acest prilej: http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/reactia-lui-ion-iliescu-la-moartea-regelui-mihai-840249
Evident, dupa cum am anticipat pe un ton pesimist, felul in care l-a tratat pe Majestatea sa Regele in anii 90 practil expulzandu-l de pe teritoriul Romaniei, campania de denigrare mas media pe care a alimentat-o la vremea respectiva nu l-au impiedicat sa declare cele publicate in linkul de mai sus. Fostul presedinte Ion Iliescu s-a facut deja responsabil de un numar de acte reprobabile (campania calmoniatoare instrumentata inmpotriva Majestatii Sale Regele Mihai este doar unul din ele) pentru unele fiind actionat in justitie (si, ca o nota de subsol, sper ca justitia sa mearga pana la capat si inculpatul sa ramana intr-o forma fizica buna pentru a se putea „bucura” din plin de actul de justitie … fara „suspendare”). Aceasta declaratie de mai sus este inca un act nedemn si… complet inutil. O simpla tacere din partea Dlui ar fi fost ceva mai potrivita.
Un al doilea personaj ce ar fi trebuit sa taca in aceste momente este Sergiu Andon (actualmente deputat daca nu ma insel, candva „jurnalist”), autorul unui articol al carui titlu nu-mi permit sa-l reproduc in aceste momente (dar pe care il puteti citi in facsimil aici http://www.gandul.info/politica/ce-spune-astazi-omul-care-acum-20-de-ani-scria-editorialul-cu-titlul-fir-ai-al-naibii-majestate-8902035). Si el, ca si Ion Iliescu, in ciuda actelor denigratoare din trecut, nu au avut decenta sa taca. Nici macar in acest moment.
@ Victor Manta
„Nu trebuie să se sacrifice, ci să-şi urmărească interesele proprii. În România, ţară în dezvoltare, în care sunt multe de făcut, este loc pentru mulţi care ar putea să realizeze mai repede ceea ce în Occident este mai greu (deoarece există unităţi economice închegate demult, drept care au know-how şi mijloace mari, acumulate în timp).”
Sunt de acord cu prima parte a comentariului. Fiecare trebuie sa isi urmareasca interesul personal si sa faca tot ce ii sta in putere pentru bunastarea sa si a familiei sale. Sunt de acord si cu affirmatia ca in Romania „sunt multe de facut”. Am insa dubii (subliniez, dubii, nu certitudini) ca mediul actual romanesc ofera un cadru propice. Fara a generaliza, pot doar argumenta ca in cel putin doua domenii (medicina, cercetare, educatie academica) mediul este departe de a fi propice. Pentru aceasta afirmatie am argumente. Dar, desigur, nu exclud posibilitatea ca ar putea exista medii de activitate pentru care Romania este locul potrivit.
Fostul presedinte Iliescu:
„[…] Revenit în țară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri și momente dificile […]! „pe care eu insumi, in calitate de presedinte – nu? – i le-am creat” as adauga.
@George
> Fostul presedinte Iliescu: „[…] Revenit în țară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri și momente dificile […]! „pe care eu insumi, in calitate de presedinte – nu? – i le-am creat” as adauga.
O completare foarte bună.
Inspirat de ea, să vedem ce a declarat fostul preşedinte Traian Băsescu pe 5 decembrie 2017:
„A murit un fost șef de stat. Din patru am rămas trei. A fost un șef de stat de vremuri grele. Dumnezeu să-l ierte. Nu aș comenta și altceva, nu sunt pregătit”, a spus Traian Băsescu, potrivit „Libertatea”, întrebat ce sentimente îl încearcă la decesul fostului suveran român. Sursa.
În primul rând a avut grijă să-şi bage capul în fotografie, alături de Rege… În al doilea, nu a găsit un cuvânt bun pentru suveranul decedat. În al treilea, şi ultimul, au rămas afirmaţiile sale scandaloase despre Regele Mihai, din 2011: A fost slugă la ruşi.
Doi preşedinţi, aceeaşi ţintă. Les extrêmes se touchent.
Are dreptate Domnul Burghelea, să aibe „dubii” asupra climatului pentru promovarea unor activități economice benefice țării. Adaog doar, că eu nu am dubii,ci certitudinea unui climat pentru dezvoltare,viciat până la rădăcină,prin corupție și hoție aproape pe față, si până la cele mai înalte foruri de decizie,.
Nu pot uita, pe când urmăream executarea unui proiect de FNC-(Fabrică de Nutrețuri Concentrate) la Focșani, și am acceptat „voluntar”, să ajut spitalul din Focșani cu un proiecțel pentru apa caldă, si ne-am dus la senatorul în funcție-nu era încă-Mitrea, pe care-l cunoșteam,(și m-aș fi înțeles cu el!),să cerem sprijin pentru fonduri,iar răspunsul acestuia a fost pe față și foarte clar-„Da mie, ce-mi iese?”.
A devenit uzual în România, ca persoană oficială care are drept de acordare de lucrări din banii statului, să „taxeze” -cu 10-30% din beneficiu !
Cu adâncă mâhnire în suflet, pentru înjosirea Majestății Sale Regele Mihai-aplicată de parveniții cu rădăcini proto și neo-comuniște la putere după „Revoluție”, aș dori să relevez un aspect mai puțin comentat, care trebuie atribuit regelui Mihai.
În cel de al II-lea WW, România a suferit următoarele pierderi,în două etape una din 1941 până la 23 August 1944,și a două după întoarcerea armelor împotrivă lui Hitler-(meritul incontestabil al Majestății Sale-regele Mihai), în comparație cu Ungaria-care a fost alături de Germania-până la Kaput.
-Pierderi totale în perioadă 41-44………475.370 +
-în perioadă 44-45…………………….131.103
_____________________________________________
Total……………………….606.173
(răniți,prizonieri,morți în lagărele de prizonieri)….
Sursă:” „Armată Română în al doilea război mondial”, Meridiane, Bucharest 1995,citată în:https://rostislavddd.livejournal.com/36435.html,iar sursa rusească: (Данные Г.Ф.Кривошеева в „Гриф-Секретности=datele lui Krivoseev,sub sigla „secret”), ridica acest total la 704.752.
În perioadă 1941-1945,Ungaria a pierdut in total:…809.066 persoane,la o populație de bază de 9,5 milioane persoane, fără Transilvania și alt anexări, și de 14 milioane,cu anexările-oricum cu o populație mai mică decât a Romaniei+Basarabia.
După întoarcerea armelor,realizată de regele Mihai,armată română a beneficiat de tehnica de luptă sovietică,ceeace a dus la pierderi relative mai mici.
Se poate face o medie aproximativă anuală de pierderi la o valoare de 240.000 de oameni,înainte de „întoarcere”, față de 131.000 după 23 August,iar diferență de 109.000 de suflete salvate să fie considerată „meritul”regelui Mihai. Apreciind și pierderile posibile la adversar-(Armată Roșie)-se știe bine ce înseamnă să cucerești Carpații (!),consider că numărul victimelor se putea ridica la peste un sfert de milion de suflete.
„Întoarcerea armelor” a avut și un rol decisiv la revenirea Transilvaniei către România,o stare pecetluită de Stalin, prin fraza: „Ungaria trebuie pedepsită”, deși un rol mai important în această revenire l-a avut „comunizarea fortata a României,după impunerea lui Petru Groza, prin vizita lui Vasinskii, la București.
Chiar dacă în zilele noastre o conducere monarhică ar fi anacronică, ea ar fi fost mult mai benfica decât „pseudo-democrația” exercitată de o bandă de parveniți nepricepuți.
Rolul valoros si amprenta lasata de viata regelui Mihai,ca mostenire istoriei tarii,va dainui peste veacuri.Sa-i fie primit sufletul- printre cei sfinți,curati și drepți.Amin !!
@Victor
„[…]În al doilea, nu a găsit un cuvânt bun pentru suveranul decedat. […]”
Eu răsuflu ușurat că Băsescu a avut inspirația să nu comenteze mai mult, ca să nu cumva să mai trântească încă o răutate.