După despărţirea de Marea Britanie, a venit despărţirea de bun simţ. Nu o dată ci de nenumărate ori. Aproape n-a trecut zi după referendumul care a scos, pe 23 iunie, Marea Britanie din UE fără o trăznaie lansată, de bună voie, de politicieni sau ziarişti, fie ei partizani ai despărţirii, fie ai revenirii în Uniunea Europeană.
Aşa de pildă, cîţiva politicieni s-au trezit cu ideea după care referendumul nu contează şi că decizia finală aparţine Parlamentului. Tehnic, e adevărat, dar politic şi moral e imposibil ca Parlamentul să ignore voinţa celor ce au ales Parlamentul. Ideea a fost suprimată rapid.
Altă teorie, încurajată pe net, a produs o petiţie semnată de milioane de persoane care cer repetarea referendumului. Parlamentul a analizat petiţia şi a răspuns cît se poate de previzibil şi legal: dat fiind faptul că referendumul a respectat toate condiţiile legale, nu există motiv pentru repetarea lui. Răspunsul Parlamentului a comunicat, de asemenea, celor ce au invocat diferenţa de doar 4% între voturile celor două părţi că şi 1 vot diferenţă ar fi fost de ajuns, întrucît referendumul nu a fost organizat cu prag de valabilitate. Altfel, spus referendumul nu a fost organizat cu regula care spune că, pentru a fi valabil, votul cîştigător trebuie să atingă un anumit procent sau o anumită diferenţă.
În sfîrşit, un alt refren preluat de presă şi de net e observaţia asupra limitelor oricărui referendum. Ideea a mai fost auzită în alte state şi în alte situaţii dar, în mare, spune unul şi acelaşi lucru: că nu orice decizie poate fi tranşată prin consultare populară. De pildă, problema relaţiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană e atît de complicată încît nu poate fi judecată de alegătorii de rînd, care nu cunosc şi nu sînt obligaţi să cunoască nenumăratele detalii legale, juridice, economice şi politice ale acestei relaţii. Ideea pleacă de la o premiză incontestabilă. Multe din problemele politice mari ale unui stat, şi, în primul rînd, chestiunea relaţiilor cu UE, nu pot fi bine cunoscute omului de rînd. Însă asta nu poate scoate din joc formele de consultare populară. De ce?
Mai întîi, dintr-un motiv care pune sub semnul întrebării onestitatea celor ce spun acum că o decizie atît de complexă nu trebuia dată pe mîna mulţimii. Cei ce susţin această idee uită că şi decizia de aderare a Marii Britanii la Uniunea Europeană a fost luată tot prin referendum. Nimeni n-a spus atunci şi nu spune acum că şi admiterea în UE e o chestiune complicată şi că, din acest motiv, includerea Marii Britanii în UE, pe baza unui referendum, e dubioasă.
Însă observaţia de fond e altundeva. Un referendum e o decizie populară pe o temă naţională şi atît. De fapt, alegătorii nu sînt consultaţi asupra tuturor chestiunilor pe care le comportă admiterea în sau desprinderea Marii Britanii de UE. Asta e treaba politicienlor şi a experţilor.
Alegătorii sînt chemaţi să o decizie de principiu, aşa cum o arată şi întrebarea de pe buletinul de vot: da sau nu, înăuntru sau afară? Asta înseamnă, mai departe, că alegătorilor li se cere să cîntărească un lucru pe care îl pot judeca şi pe care, în cele din urmă, numai ei îl pot decide: dacă statul lor trebuie sau nu să se schimbe şi să cedeze o parte din suveranitate. Aici e înţelesul grav şi fundamental al unui referendum şi, în primul rînd, al referendumului organizat în Marea Britanie.
Deciziile asupra suveranităţii sînt, nu numai în Marea Britanie dar şi în numeroase alte mari democraţii, o chestiune pe care statul politic, adică guvernul, nu are dreptul să o tranşeze singur ci numai consultînd naţiunea. Prin urmare, cei ce invocă gradul de complexitate al urmărilor unei decizii luate prin referendum, nu iau în seamă înţelesul legal şi necesitatea democratică a unui referendum. Tocmai situaţii complexe cum ar fi relaţiile cu UE presupun decizii prin referendum, pentru că ele antrenează o chestiune mult mai gravă decît orice detaliu: suveranitatea. Pînă şi Uniunea Europeană recunoaşte această realitate şi acceptă că decizii privitoare la apartenenţa la UE sau la moneda euro trebuie luate prin referendum. Că UE nu a respectat unele din aceste decizii, cerînd repetarea referendumurilor în Irlanda şi Danemarca, e altă poveste. Problema obiecţiilor extinse şi cumulate la referendumul britanic e însă o chestiune mult mai importantă decît politica naţională sau disputele legale. Insistenţa şi inventivitatea acestor remarci critice e, mai degrabă, un semn al vremurilor ce vin, un indiciu de nerăbdare şi neîncredere ostilă în democraţie.
Prima dovadă e referinţa tot mai frecventă la temeiuri care ar avea întîietate faţă de ordinea dată de legile votate în Parlament de parlamentarii votaţi de alegători, adică de sistemul generat de democraţie. Un număr mare de temeiuri socotite mai presus decît legea vine din aşa numita politică a identităţii. Mai clar, e vorba de politica bazată pe identitatea etnică, lingvistică, rasială sau sexuală a unei persoane sau grup de persoane. Aşa de pildă, împrejurarea în care un grup e de rasă africană sau de orientare homosexuală a ajuns să fie considerată suficientă pentru un statut aparte care bate sau adaugă la prevederile legale.
A doua sursă în tentativa de corecţie a democraţiei e aşa numita politică victimară. Asta înseamnă că un curent viguros de gîndire şi presiune mediatică şi politică stabileşte grup după grup de victime: ale opresiunii trecute, ale discriminării etnice, lingvistice şi sexuale, ale asistenţei sociale. Laolaltă cu politica identitară, politica victimară tindă să impună un număr crescînd de drepturi speciale care sînt diferite şi, de obicei, superioare drepturilor comune asigurate, într-o democraţie, prin lege şi prin egalitatea în faţa legii. Aşa apar practici care scutesc de regimul legal grupuri defavorizate transformate în grupuri favorizate: întîietatea la educaţie, servicii de asistenţă socială, un statut juridic separat în faţa unei instanţe de judecată şi, chiar, restrîngerea dreptului la liberă exprimare pe teme care ar putea afecta imaginea acestor grupuri.
Însă marea furnizoare de dubii şi contestaţii la modelul clasic al democraţiei e politica inspirată de monopolul progresului. E vorba de un curent politic prezent şi la dreapta şi (întotdeauna) la stînga şi în formele de activism din afara sistemului politic. Ideea centrală e un decret prin care cutare forţă sau organizaţie se autoinvesteşte în rolul de purtător şi cunoscător unic al progresului. Tocmai din acest motiv, asemenea grupuri susţin că nu pot fi limitate sau blocate de mecanisme vechi, printre care şi democraţia. Una din întruchipările cele mai frecvente ale acestui curent e aşa numita justiţie socială, alta e egalitatea de şanse, o alta e solidaritatea automată cu orice cauză identificată de progresişti. Aici, domnia moralei şi a presiunii morale, adică sindromul facerii de bine, mătură orice reţinere sau limită fixată de lege şi democraţie.
Tipic pentru mişcările care folosesc monopolul progresului e argumentul auzit în Marea Britanie, unde rezultatul referendumului a fost respins în numele ideii după care britanicii nu trebuie să se lipsească de binele suprem şi nu au de ce să se lase tîrîţi înapoi de o populaţie care nu înţelege încotro merge istoria. Pentru susţinătorii acestor argumente, democraţia nu mai poate da singură răspunsuri şi e o formă depăşită de vremurile noi ale tehnologiei şi puterii personale a cetăţeanului/consumator de servicii. Democraţia e riscantă tocmai pentru că bagă în seamă oameni care nu înţeleg ce e progresul. Semnificativ, partizanii acestor idei sînt şi partizanii politicii de stradă, ai manifestaţiilor şi campaniilor mutate în spaţiul pe net sau în artă şi sport. Spaţiul democratic e denunţat pentru rigiditate, iar clasa politică e tot timpul şi fără excepţie coruptă. Politica însăşi e strîmtă şi interesată. Faptul că şi politica dictată de monopolul progresului e tot interesată şi ţine de voinţa unei minorităţi nu pare să intereseze. Pînă la urmă pariul acestui tip de politică e arbitrar şi abuziv. E afirmaţia după care un grup e deasupra tuturor şi, prin urmare, are dreptul să conducă, adică să îi conducă şi pe ceilalţi, în numele binelui şi fără consimţămînt. Referendumul din Marea Britanie a decis desprinderea de UE. Acelaşi referendum a decis sau a arătat că mulţi sînt gata să decidă şi desprinderea de formele democratice de conducere ale societăţii.
Traian Ungureanu, 15 iulie 2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
>După despărţirea de Marea Britanie, a venit despărţirea de bun simţ. Nu o dată ci de nenumărate ori. Aproape n-a trecut zi după referendumul care a scos, pe 23 iunie, Marea Britanie din UE fără o trăznaie lansată, de bună voie, de politicieni sau ziarişti, fie ei partizani ai despărţirii, fie ai revenirii în Uniunea Europeană.
>Acelaşi referendum a decis sau a arătat că mulţi sînt gata să decidă şi desprinderea de formele democratice de conducere ale societăţii.
Trist, dar adevărat, şi aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de un „leagăn” al statului de drept ca Marea Britanie. Ce este pozitiv însă, şi merită a fi subliniat cu orice ocazie, este că principiile de bază au triumfat, drept care răspunsul majoritar la întrebarea supusă referendumului, oricare a fost el, va fi respectat şi implementat.
Este un exemplu asupra căruia ar fi bine să se aplece şi reprezentanţii (politici, legislativi, judiciari) altor ţări, inclusiv ai României, unde s-au întâmplat în trecutul foarte apropiat cele descrise pe următoarea pagină a enciclopediei online:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Referendumul_pentru_demiterea_pre%C8%99edintelui_Rom%C3%A2niei,_2012
@V Manta
Din definiția citată pe enciclopedie nu rezulta dacă referendumul românesc a avut sau nu un prag de valabilitate.
Din asta ar rezulta și dacă Curtea Constituțională a dat o decizie corectă.
@George
Articolul menţionat din Wikipedia precizează:
Referinţa [19] este un articol de pe HOTNEWS.RO (acesta) care conţine textul integral al deciziei Curţii Constituţionale. Această decizie a CCR spune, la punctul (3):
Iar Legea nr.3/2000 spune (v aici):
Deci există un prag de valabilitate, iar acesta n-a fost atins. Prin urmare Curtea Constituţională a dat o decizie corectă.
@George
Au existat contestaţii serioase cu privire la mărimea cvorumului. Ele au fost judecate tot la Curtea Constituţională.
Găseşti aici „HOTĂRÂREA Nr.3 din 2 august 2012 asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu”:
https://www.ccr.ro/files/products/H0003_12.pdf
Ce bine că în Marea Britanie nu a fost nevoie după referendum de o asemenea tevatură!
Apropo, cuvântul „tevatură” vine din turcescul „tevatür”, deci dintr-o ţară care este acum implicată într-o lovitură de stat de largi proporţii.
> Democraţia nu mai e la modă (titlul articolului – vm)
Se pare că democraţia nu mai este la modă nici pentru dl. T. Ungureanu. Iată ce articol a publicat ieri, de 1 mai, europarlamentarul PNL în adevarul.ro (foarte scurte extrase):
Am aflat cu surprindere că dl. Ungureanu este categoric în a cere desfiinţarea unui partid (aşa cum au fost desfiinţate în trecutul relativ apropiat toate partidele, cu excepţia unuia).
După el, „Suprimarea, fie şi ilegală, a acestui partid … ar trebui să fie o corecţie banală şi larg consimţită”. Consecinţa ar fi întoarcerea în timp, la delictul de opinie şi la deţinuţii politici. Halal democrat, halal liberal, halal apărător al legii!
Am mai aflat că „orientalism, balcanism şi marxism” sunt manifestări fiziologice, şi că Antena 3 este un partid…
@Victor
Teza centrală a articolului lui T. Ungureanu din Adevărul este că PSD încercă să distrugă justiţia din România. Chestia cu „PSD trebuie desfiinţat” este o afirmaţie menită să atragă atenţia şi să provoace.
Şi atunci discuţia ar trebui să fie, mai degrabă, dacă acestă teză – PSD submineză justiţia – este sau nu adevărată. Iar nu dacă este sau nu halal 😉
@Alexandru
> Chestia cu „PSD trebuie desfiinţat” este o afirmaţie menită să atragă atenţia şi să provoace.
La asemenea articole, datorate unor cunoscuţi autori şi politicieni, eu obişnuiesc să iau lucrurile cuvânt cu cuvânt.
După tine însă aş avea de-a face cu un titlu de presă gen de bulevard, lucru care mă face de regulă să ignor restul. Am intrat totuşi puţin în articol, drept care am aflat că „orientalism, balcanism şi marxism” sunt manifestări fiziologice (ca mersul la toaletă, adică), şi că Antena 3 este un partid.
> Şi atunci discuţia ar trebui să fie, mai degrabă, dacă acestă teză – PSD submineză justiţia – este sau nu adevărată.
Mi-a fost suficient ce aflasem din titlu şi introducere, indiferent de ce temă centrală şi-a propus să susţină distinsul autor.
> Iar nu dacă este sau nu halal ????
Halal al meu se referă strict la ceea ce am discutat în comentariul meu, adică la îndemnul d-lui Ungureanu de suprimare, legală sau nu, a unui partid politic.
@Victor
> Mi-a fost suficient ce aflasem din titlu şi introducere, indiferent de ce temă centrală şi-a propus să susţină distinsul autor.
E păcat, pentru că făcând din ţânţar armăsar, ai pierdut esenţialul.
@Alexandru
> E păcat, pentru că făcând din ţânţar armăsar, ai pierdut esenţialul.
Chemarea lui T. Ungureanu la desfiinţarea PSD-ului, adică a partidului la putere care este adversarul său politic, nu este câtuşi de puţin un ţânţar, ci aduce a incitare la limitarea/suspendarea statului de drept.
Cu asemenea lucruri nu trebuie să se joace nimeni, nici pentru a atrage cititori pentru scrierile sale şi nici pentru a crea vâlvă, într-o ţară puternic divizată după recentele alegeri şi după evenimentele care au urmat.
Prin acţiunea sa provocatoare, „esenţialul” din articol („PSD submineză justiţia” – am aflat de la tine), care a fost de altfel pe larg discutat în timpul şi după manifestaţiile de stradă recente, este împins, în ochii mei, spre un nivel de interes inferior.
Este ceea ce accentuează şi presa, prin titluri ca: „Declaratie socanta a lui Traian Ungureanu, europarlamentar PNL: PSD trebuie desfiintat, fie si ilegal”.
Folosirea termenului de „şocant” nu mi se pare întâmplătoare, eu făcând parte dintre cei şocaţi, aceasta cu toată lipsa mea cronică de simpatie pentru PSD.
@ Moderator
Cererea lui T. Ungureanu este formulată greșit, chiar pueril, dar PSD s-ar putea să dispară prin implozia provocată de corupție. Dacă judecăm cleptocrația lui Putin, de ce nu am vorbi despre cleptocrația uriașă din PSD, cu o singură excepție – nea Ilici.
@Boris M. Marian
> @ Moderator
Moderatorul v-a spus un lucru evident şi anume că el moderează. În aceste condiţii nu înţeleg de ce vă adresaţi lui. Puteţi explica insistenţa dv.?
> … de ce nu am vorbi despre cleptocrația uriașă din PSD …
Mă întreb ce vă împiedică să vorbiţi. Poate că ar fi bine să vă grăbiţi, deoarece credeţi că „… PSD s-ar putea să dispară prin implozia provocată de corupție”.
> … cu o singură excepție – nea Ilici.
Ilici despre care ştiu eu e mort demult. Oricine poate vizita, din 1924, mumia lui Lenin expusă în mausoleul din Piaţa Roşie.
„Boris Elțân, având sprijinul Bisericii ortodoxe ruse, a încercat să închidă mausoleul și să ingroape trupul lui Lenin, dar nu a reușit să-și ducă la îndeplinire planuļ”.
În consecinţă la cine din PSD vă referiţi şi din ce motive îl asemănaţi cu Lenin?
„Ilici” este porecla populară a lui Ion Iliescu. Numele lui din buletin este „Ion Ilici Iliescu”
@Boris M. Marian
> Numele lui din buletin este „Ion Ilici Iliescu”
N-am găsit nicio confirmare a acestei afirmaţii. Afirmaţia pare să fie o legendă urbană, ca şi etnia pretins evreiască a mamei lui I. Iliescu.
Dar poate aveţi dv. o fotocopie a buletinului de identitate al lui I. Iliescu…
[„Ilici”] nu este nicio legendă, chiar Iliescu a confirmat…
Pe lângă Ilici, pe care nu vreți să-l acceptați, Iliescu a fost „bănuit” de naționaliști-rasiști că mama sa biologică era de etnie romă, nicidecum evreică, sunteți departe de informațiile din anii 90.
@Boris M. Marian
> [„Ilici”] nu este nicio legendă, chiar Iliescu a confirmat…
Aveţi o referinţă?
Eu am o referinţă că Iliescu nu a confirmat, ci a infirmat că numele său conţine „Ilici”:
(v. aici – http://www.ziare.com/ion-iliescu/stiri-ion-iliescu/iliescu-isi-cearta-comentatorii-sotia-mea-e-romanca-ma-cheama-ionel-681312
Deci: dv. aveţi o referinţă?
> Iliescu a fost „bănuit” de naționaliști-rasiști că mama sa biologică era de etnie romă, nicidecum evreică
Da, scuze, aveţi dreptate. De a fi evreu/evreică a fost „bănuit” bunicul său şi soţia sa; acesteia i se atribuie numele „adevărat” Bercovici (sau Bergovici). O altă variantă era că este rusoaică.
@ Victor Manta
Greu de înţeles de ce apăraţi cu înverşunare dreptul la existenţa a PSD-din România
Priviţi puţin, Va rog, în istorie. În 1922-23, Preşedintele Germaniei, Ebert, a desfiinţat, în baza Constituţiei de atunci, NSDAP-ul-Arbeitspartei- recte-Partidul Nazist. Acelaşi Partid a fost desfiinţat în 1945, şi interzis şi azi în Germania, cu tot cu însemnele sale. De ce ? Pentru că majoritatea absolută a membrilor săi pot fi, sau chiar sunt, condamnabili pentru fapte şi intenţii criminale (penale).
Actuala componenta din PSD-România (cu exceptii gen Chirica bravo lui !) este, dacă nu criminală faţă de oameni, se poate însă înscrie la multe articole din Codul Penal, iar liderul lor „suprem”, pe lângă că este deja un penal, promovează o politică naţionalistă, aşa cum rezultă cel puţin din luările lui de cuvânt împotriva unui Preşedinte-neromăn şi în favoarea „românismului”, avănd nuanţe evidenteşoviniste (votaţi „româneşte”, un Preşedinte „român”, „românaşii noştri” etc., companii „străine” cărora dealtfel, tot sub conducerea PSD, li s-a vândut ţara pentru comisioane grase!).
Prea interpretaţi ad-literam textul excelent al lui Traian Ungureanu, fără să „gustaţi” şi din ironia fină cuprinsă în ele. Mi se pare grav.
@Sfartz Pincu
Scuzaţi că mă bag.
Nu există niciun fel de asemănare de substanţă între PSD şi NSDAP.
Dacă, cum afirmaţi, PSD este asemănător cu NSDAP, atunci şi NSDAP este asemănător cu PSD. Dar asta însemnă co NSDAP nu era decât un partid în care unii membri se dedau la potlogării financiare, administrative, electorale, unele din ele penale. Rezultă deci că, pentru dv., NSDAP era atât şi nimic mai mult!!!
Adepţii legilor contra negaţionismului vă pot atunci reproşa că sunteţi negaţionist – prin bagatelizarea crimelor partidului nazist. 🙂 🙂 🙂
@ Alex. Leibovici
Ideea pe care o contraziceam era că un Partid se poate dizolva, şi atât.
Cum Vă puteaţi gândi măcar că eu, ca victima directă a unui naţionalism de tip fascist, aş bagateliza crimele nazismului? Dar dacă în ansamblul sau nazismul german a fost criminal, rezultă oare că toţi membrii săi, în „extensio” – tot poporul german-a fost criminal ? Este mai uşor şi normal să desfiinţezi un Partid decât să condamni în corpore pe toţi componenţii săi. Revenim la PSD, urmaşul direct al PCR, cu o politică consecvent naţionalistă, vopsită pe exterior cu culori democrat-umaniste.
Textul Stimatului Domn Ungureanu Traian este perfect conform cu realitatea politică de azi din România, şi este de scuzat necunoaşterea ei în profunzime, de către analiştii şi criticii – care nu o trăiesc ceas de ceas. Antena 3, luată ca exemplu de Stimabilul Domn Manta V. – ca pe un text greşit de către autorul articolului, care o califica (pe ea-Antena 3!), ca pe un Partid, este mai mult decât un Partid, este mai influentă (în sens negativ) decât un Partid, ba avea la un moment dat, şi-şi promova chiar propriul candidat la Preşedinţia României, prin persoana conducătorului său ideologo-spiritual ,uşor înrudit cu Suzana Gâdea, binecunoscută inspectoare a culturii şi educaţiei din vremurile comuniste.
Mulţimea de la protestele din Piaţa Victoriei faţă de politica duplicitara a PSD când cu Ordonanţă 13, era mai bine informată despre Amtena 3, considerând-o ,dacă nu ca pe un Partid de sine stătător, cel puţin o coadă de vulpe a PSD, şi i-a întâmpinat pe membrii ei cu înjurături şi scuipături în faţă.
Nu se potriveşte cu realitatea, sau se potriveşte ca nuca în perete, tratarea libertăţilor şi democraţiei actuale din România cu normele general valabile pentru Europa – cea care chiar merge cu viteză a I-a. În România, calificativul de Partid se poate aplica nu pentru forma de organizare, ci şi pentru interesele comune care-i leagă pe „membrii” săi, fie că este vorba de interese materiale sau de orice altă natură, de la o propagandă bine răsplătită până la apărarea infractorilor pasibili de întreagă paleta a Codului Penal, si care se apara cu o solidaritate de grup -demna de o cauza de Partid – in slujba oamenilor normali.
@Sfartz Pincu
> Ideea pe care o contraziceam era că un Partid se poate dizolva, şi atât.
Dar cine a negat că un partid se poate desfiinţa? Cine a negat că ar putea exista situaţii în care un anumit partid să fie interzis, pe cale judecătorească şi pentru motive gravisime?
Aţi vrut să daţi un exemplu de partid care a fost interzis. Exemple există, chiar relativ recente. Exemplul pe care l-aţi dat, cel cu interzicerea Partidului Nazist la începutul anilor 1920, este derutant, deoarece faceţi o paralelă între „activitatea penală” a acestuia şi a PSD-ului, sau a membrilor respectivi, sugerând că sunt asemănătoare.
Eu împotriva acestei implicaţi m-am ridicat, apreciind că nu există niciun fel de asemănare de substanţă între PSD şi NSDAP care să justifice desfiinţarea PSD. Am mai spus, şi menţin, că a afirma că NSDAP de atunci este ca PSD de astăzi, este o bagatelizare a crimelor NSDAP (de atunci şi de mai târziu).
Dar dacă dv. ziceţi că nici nu voiaţi să contestaţi dreptul la existenţă legală a PSD-ului aşa cum este el în prezent, ci că voiaţi doar să faceţi observaţia – la modul general – că în anumite situaţii, pentru chestii gravisime, un partid poate fi interzis, atunci aşa să fie.
În ce priveşte restul comentariului dv., în general sunt în dezacord 😉