Nu cred în Dumnezeu. (Vorba lui Unamuno: „Sunt ateu, slavă Domnului!”). Nu am argumente să-i neg existenţa. Dar dacă ar fi să dau totuşi o explicaţie aş spune că Dumnezeu mi se pare o soluţie mult prea facilă la noianul de întrebări şi nelinişti ale umanităţii şi ale fiecărui individ luat în parte. Este convingerea mea intimă şi nimeni şi nimic nu mă va putea convinge vreodată de contrariul. După cum niciunul dintre credincioşi nu va putea fi convins vreodată că Dumnezeu nu există. Cu excepţiile de rigoare, desigur.
Credinţa în sine
Un prieten mi-a spus o dată: Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede. Răspunsul meu e foarte simplu: E posibil. Dar nu asta înseamnă credinţa în Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu faci troc: eu cred în tine, iar în schimb tu mă ajuţi (la nevoie, eventual la disperare).
Greu de imaginat spectacol social mai grotesc decât pelerinajul la moaştele sfântului Nu-Ştiu-Care — sfânta Parascheva de pildă. „Pentru ce aţi venit?” este întrebarea adresată frecvent „pelerinilor” şi îndeosebi „pelerinelor” (de la o anumită vârstă în sus) de către reporteri de la radiouri şi televiziuni. Răspunsul cel mai des întâlnit este: „Păi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătatea mea şi a familiei mele”; ba chiar şi — îmi amintesc de acest răspuns monstruos — „pentru câştigarea unui proces”!
Transpare din cele spuse mai sus un anumit tablou idealizat al credinţei şi al credinciosului autentic, nepotrivit, poate, la liber-cugetătorul care scrie aceste rânduri. Dacă nu eşti credincios — mi s-ar putea replica —, de ce te preocupă adevărata credinţă? Şi cum de admiţi că poate exista credinţă falsă şi credinţă adevărată? Nu îţi este totuna?
Ei bine, deşi liber-cugetător, am dreptul să apreciez, ca oricare altul, onestitatea (alături de numeroase alte posibile calităţi), inclusiv credinţa sinceră, şi să dezaprob falsitatea şi duplicitatea (alături de numeroase alte posibile defecte şi vicii), inclusiv „credinţa” interesată sau de ochii lumii.
„Ai nevoie să crezi în Dumnezeu ca să consideri că sinceritatea este mai de preţ decât minciuna, că generozitatea este mai de preţ decât egoismul, că curajul este mai de preţ decât laşitatea, că blândeţea şi compasiunea sunt mai de preţ decât violenţa şi cruzimea, că dragostea este mai de preţ decât ura?” se întreabă filozoful francez contemporan Comte-Sponville.
„Dumnezeu există dacă crezi în el, şi nu există dacă nu crezi.” (Citatul fiind din Maxim Gorki, odată cu producerea lui probabil că am şi fost expediat de către fundamentaliştii „creştini” în rândurile ateilor bolşevici! Mă rog, îmi asum riscurile; asupra acestui aspect, al intoleranţei fundamentaliste „creştine”, voi reveni.)
Mi-a fost pusă nu demult, de către un prieten credincios (dar care nu mă repudiază pentru necredinţa mea), în cadrul unei dispute pe tema credinţei, o întrebare aparent interesantă: Ce te-ai face dacă la un moment dat ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu există?… Până la urmă însă această întrebare nu face altceva decât să deplaseze problema de la credinţa intimă în Dumnezeu la „obiectivizarea” lui Dumnezeu, adică la „producerea” unor dovezi cum că acesta există. Sau că nu există. Să fim bine înţeleşi, asemenea dovezi nu pot fi prezentate. Nici dintr-o parte, nici din cealaltă.
Credinţa, indiferent în ce, nu poate şi nici nu trebuie argumentată. Chiar şi la baza celor mai riguroase deducţii, în ştiinţele exacte, stă credinţa întruchipată în axiome sau postulate. De pildă principiul din logica formală Tertium non datur: dintre două judecăţi, dintre care una afirmă, iar alta neagă o aceeaşi aserţiune, numai una este adevărată — a treia posibilitate nu există. Axiomele şi postulatele fie se bazează pe bunul-simţ, respectiv pe experienţa umană (valabilă sau nu — până la proba contrară), fie admit drept adevărate/valabile anumite aserţiuni în măsura în care, aşezate la fundamentul unor şiruri de deducţii, în cadrul unor teorii, conduc la concluzii care concordă cu observaţia (iarăşi până la proba contrară).
„Argumente” ştiinţifice că Dumnezeu există?
Credinciosul şi liber-cugetătorul nu se află pe poziţii echivalente în privinţa exprimării crezului lor. În timp ce liber-cugetătorul nu se simte inconfortabil în vecinătatea credinţei, credinciosul este constrâns de nevoia de a-l combate pe ateu, cu scopul de a-l convinge de existenţa unui Dumnezeu pentru toţi. De ce? Pentru că, în caz contrar, ar însemna să existe oameni — în speţă liber-cugetătorii — care, până la proba contrară, se pot sustrage puterii lui. Or, Dumnezeu, în concepţia credincioşilor, nu poate fi decât atotputernic. Un dumnezeu căruia i-ar lipsi însuşirea atotputerniciei, adică a trăsăturii lui definitorii, n-ar mai fi, evident, Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credinciosul este într-o permanentă „vânătoare” de prozeliţi. Şi, după cum vom vedea, nu este numai problema lui personală ci şi a dogmei.
Deseori se pun de către credincioşii care doresc dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu întrebări în genul „Dacă nu există Dumnezeu, atunci cum îţi explici că…?” Această categorie cuprinde întrebări pornind de la cele mai simple, uneori amuzante atunci când nu sunt de-a dreptul năstruşnice, şi mergând până la cele, să le spunem, existenţiale, în aparenţă fără alt răspuns decât acela că existenţa fără Dumnezeu ar fi de neconceput.
Pe un forum de pe net (la care am avut proasta inspiraţie să particip acum ceva timp), un preopinent întreba (evident, retoric), pe tema aici discutată: „Cine a inventat legile fizicii? Legea atracţiei gravitaţionale cine a gândit-o şi a «zis» să fie astfel?”… Dincolo de faptul că, prin acel „a zis”, Geneza biblică este transferată din domeniul dubitabilului în cel al premiselor (ceea ce ţine de particularul discuţiei avute), aş întreba la rândul meu: 1) De ce trebuie neapărat ca cineva să le fi „inventat”? Şi 2) Dacă întreaga complexitate a lumii materiale în care trăim este tulburătoare, gravitaţia fiind una dintre „neliniştile” palpabile, prezente la fiecare moment al existenţei noastre (şi care nu a căpătat încă un răspuns mulţumitor din partea fizicii), de ce trebuie să-i punem neapărat lui Dumnezeu „în cârcă” toată Geneza? Ca să putem dormi liniştiţi bifând drept rezolvată una (unele) din marile necunoscute ale Universului? Înţeleg că nu este la îndemâna profanului să deţină explicaţii pentru un lung şir de probleme de specialitate, unele de mare rafinament. Dar mi se pare că graba cu care acestea sunt expediate în braţele lui Dumnezeu reflectă fie ignoranţa, fie lenea intelectuală. Atunci când nu este urmare a fundamentalismului agresiv.
Adepţii credinţei în Dumnezeu depun în ultima vreme un zel enorm în a impune pe Dumnezeu drept certitudine producând „dovezi” de tot felul, cu pretenţia de infailibilitate, mai ales din domeniul ştiinţelor. De ce mai ales din domeniul ştiinţelor? Deoarece li se pare că „ameninţarea” vine din acea parte. Fiindcă ştiinţele vin cu o autoritate generată nu de expresivitatea discursului (care de atâtea ori este utilizată — vai! — ca substitut al argumentării; şi care de tot atâtea ori nu poate fi, eventual, contracarată decât tot prin expresivitate… opozabilă), ci de rigoare. Drept urmare, ei se străduiesc să demonstreze că nu există incompatibilitate între Dumnezeu şi ştiinţe. Altfel spus, încearcă să şi-l facă aliat pe potenţialul adversar — ştiinţa. Iată un exemplu.
„Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că ştiinţa şi religia sunt incompatibile. Nimic mai fals! Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918) [las la o parte că locul discursului, momentul şi împrejurarea sunt, toate, citate fals]:
«Ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă acestei ştiinţe de căpătâi, studiului materiei — vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legătură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Materia în întregul ei îşi are originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui atom, şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există o minte conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii creaţii.» Site-ul poartă motoul: „Doctrina lui Darwin nu este altceva decât o ţesătură de erori de logică” (Prof. Nicolae Paulescu)
Fie-mi permis să observ un viciu major de logică în pasajul de mai sus. Opoziţia dintre credinţă (fac cuvenita corecţie în însuşi citatul dat: a nu se confunda — totuşi! — credinţa cu religia) şi ştiinţă — dacă această opoziţie există — nu poate fi combătută printr-o simplă afirmaţie, fie ea şi a unui laureat al Premiului Nobel. Convingerea unei persoane nu conferă legitimitate unei aserţiuni ce decurge din acea convingere. Contrar, poate, unei percepţii larg răspândite, nici chiar convingerea a milioane de persoane nu conferă legitimitate! Cel puţin, în perspectivă istorică. Iata, înainte de Giordano Bruno, toata suflarea — cu câteva exceptii — era convinsa ca Pamântul sta în centrul unui Univers sferic si imobil!
Încă un exemplu: Cartea The New Answers Book, care tratează chestiunea Creaţionismului şi îi învaţă pe credincioşi până şi „Cum se poate face uz de dinozauri [!] pentru a răspândi mesajul biblic al Creaţiei” (v. ultimul capitol oferit ca bonus cititorilor care au avut, se presupune, răbdarea, să citească cu conştiinciozitate capitolele precedente). Un alt capitol din aceeaşi carte (capitolul 7) este intitulat: „Oare datarea cu carbon–14 contrazice Biblia?” Iar capitolul 9 poartă titlul: „Dovedeşte oare datarea radiometrică faptul că Pământul este bătrân?”
Aşadar, un întreg arsenal de date ştiinţifice, sinteze ale metodelor de măsurare, tabele întocmite meticulos cu proprietăţi ale elementelor radioactive etc. etc. (toate redate şi comentate de o manieră convenabilă), este pus la îndemâna credinciosului, oferindu-i în final concluzia că:
„Ce mai bună cale de a afla istoria şi vârsta Pământului este consultarea cărţii istoriei Universului — Biblia. Mulţi oameni de ştiinţă şi teologi acceptă să interpreteze cu onestitate Sfânta Scriptură şi sunt de acord că Pământul este vechi de circa 6.000 de ani. Mai bine să te foloseşti de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu în ipotezele tale ştiinţifice decât să schimbi cuvântul Său pentru a face un compromis cu «ştiinţa», care se întemeiază pe presupunerile omului, întotdeauna supuse greşelii. Adevărata ştiinţă se va întemeia întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.”
De unde această concluzie? Ceea ce mă surprinde în cel mai înalt grad sunt „scăpările” elementare de logică ale „teoreticienilor” credinţei în Dumnezeu. Să mă explic. Fără îndoială, ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte (din care fundamentaliştii creştini se străduiesc să extragă Cuvântul Domnului) au, de foarte multe ori, puncte slabe. Sunt incertitudinile, ambiguităţile, erorile inerente oricărei cercetări ştiinţifice. Dar (pentru Dumnezeu!), ce logică legitimează un raţionament de felul următor: 1) Ştiinţa afirmă A, care este în contradicţie cu Biblia; A se dovedeşte fals (sau incert, sau insuficient de precis); prin urmare Cuvântul Domnului este valabil; deci Dumnezeu există? Sau: 2) Biblia afirmă B; ştiinţa nu infirmă B; prin urmare afirmaţia biblică este valabilă; prin urmare există Dumnezeu. Inconsistenţa acestui gen de raţionamente este atât de evidentă, încât îţi vine să spui că este strigător la Cer! Şi atunci la ce foloseşte strădania înverşunată de a proba/accentua faptul că aserţiunea A este falsă (inferenţa 1 de mai sus), sau că aserţiunea B este valabilă (inferenţa 2), devreme ce ele, ambele, îşi ratează ţinta?
Ştiinţele sunt într-o continuă mişcare, într-o permanentă evoluţie şi perfecţionare. În timp ce Biblia este încremenită în „adevăr”. Adevărul Absolut! Ştiinţele furnizează adevăruri parţiale; sau temporare. Dar funcţionale. Este ilogic şi contraproductiv ca tu, credincios, să te prevalezi de eşecuri parţiale/temporare ale ştiinţei pentru a infera din ele existenţa lui Dumnezeu. (O paranteză: în acest sens poate fi găsit un site care le oferă „creaţioniştilor” sfaturi cu privire la ce argumente să fie evitate [în disputa cu „evoluţioniştii”]!: Which arguments should definitely not be used? Cu alte cuvinte: credincioşi, aveţi grijă să nu vă folosiţi de aceste argumente deoarece ăştia au răspuns la ele. Un singur exemplu: „Dacă noi ne tragem din maimuţe, n-ar trebui ca astăzi să mai existe maimuţe”. „Creaţionistul” va evita acest argument deoarece „evoluţionistul” îi va replica: Da, ne tragem noi din maimuţe, dar maimuţele şi omul au avut un strămoş comun!) Şi dacă, cucerind adevăr după adevăr, ştiinţa nu va atinge niciodată un capăt, cu alte cuvinte va lăsa neelucidat un ultim adevăr, acest fapt tot nu constituie proba incontestabilă a existenţei unui Creator. Pentru simplul motiv că nu există în acest sens o concluzie unică. Ci (cel puţin) două: 1) Fie eşecul ştiinţei de a furniza un adevăr ultim, definitiv, este echivalent, într-adevăr, cu existenţa unui Creator; fie 2) Acel eşec al ştiinţei nu are altă semnificaţie decât faptul că fiinţa umană are o capacitate de comprehensiune structural limitată. La care am mai putea adăuga — de ce nu? — şi o a treia concluzie posibilă: 3) Pur şi simplu nu există un adevăr ultim, definitiv. Adeptul Fiinţei Supreme face o alegere arbitrară a uneia dintre cele trei variante de răspuns. Ceea ce este o ilustrare perfectă a esenţei Credinţei: arbitrariul alegerii.
În concluzie la acest paragraf, ştiinţa, într-adevăr, nu este opusă credinţei. Ci este independentă de aceasta. Credinţa în Dumnezeu a unor (mari) oameni de ştiinţă nu dovedeşte în niciun fel convergenţa dintre credinţă şi ştiinţă pentru simplul motiv că nu există nicio zonă unde cele două să interfereze. Mi-ar fi foarte simplu să produc nenumărate citate din autori, umanişti de astă dată, care persiflează copios credinţa în Dumnezeu. Nu o fac, pentru că disputa privind existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu s-ar transforma într-o sterilă bătălie a citatelor.
„Argumente” şi nelinişti existenţiale: Dacă nu Dumnezeu, atunci cine?
Iată un citat din Cartea lui Iov (cap. 18), în care Dumnezeu i se adresează lui Iov:
„Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? (…)
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?” [18:18–20, 25–29]
Versetele au o expresivitate ieşită din comun, s-o recunoaştem. În privinţa substanţei însă, ce putem remarca? Omul, în „nimicnicia” lui, este pus faţă în faţă cu marile „Lucrări ale Domnului”: Omul/Iov nu are habar de întinderea Pământului; nu ştie de unde vine lumina, nu ştie cine a săpat albie puhoaielor cerului, nu are cunoştinţă de unde vine bubuitul tunetului ş.a.m.d. Astfel, suntem invitaţi să deducem cu mintea noastră cea limitată că, dacă manifestările Firii sunt de o asemenea amploare (şi grandoare), poate oare să le
le fi dat viaţă altcineva decât Creatorul?
Deşi de-a lungul istoriei, o parte din grandoarea manifestărilor Firii s-a mai atenuat în urma iscodirilor omului, aşa mărunt cum este el, rămân totuşi o serie de întrebări fundamentale, tulburătoare în cel mai înalt grad, cărora nu suntem capabili să le dăm răspuns. Şi nu spun „încă”: poate sunt întrebări cărora nu le vom găsi răspunsul niciodată. Cine se poate împăca cu gândul că moartea aduce anihilarea completă a eului nostru? Mintea omenească refuză în mod instinctiv această idee. De aceea Sfânta Scriptură, alertată de această nelinişte fundamentală, a oferit răspunsul: omul nu este doar carne şi sânge; omul are un suflet, iar sufletul omului este nemuritor. Ba chiar adevărata viaţă ar începe după moarte. În realitate, există două variante: 1) Omul are un suflet şi sufletul este indestructibil; şi 2) Moartea aduce anihilarea completă: morţii nu-i urmează nimic. Ei bine, la fel ca şi în cele afirmate mai sus, credinciosul alege (în mod arbitrar) prima variantă, în timp ce liber-cugetătorul alege varianta a doua (la fel de arbitrar).
În paranteză fie spus, arbirariul acestei alegeri nu este totuşi complet, după cum nicio alegere nu este complet arbitrară: ea ţine de subconştient, de consistenţa tabloului în care vine să se integreze — doar schiţat încă, sau deja construit, sau în curs de elaborare —, de considerente etice şi chiar şi estetice uneori. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că alegerea, în acest caz şi în cazuri similare, nu se bazează pe argumente. Din nou: aceasta este credinţa.
Să-mi fie permisă o rememorare personală. Mi se întâmpla uneori, în copilărie, în momentele de singurătate (pe care nu le ocoleam) să mă gândesc, după o expresie populară, la „cele veşnice”. Îmi amintesc de o zi în care m-am întrebat şi eu, la fel ca mulţi alţii — pentru a câta oară? —, ce se va întâmpla cu mine după moarte. Mi-am dat răspunsul obişnuit: voi ajunge în Rai (evident, la Iad nu mă gândeam!). Şi apoi? Odată ajuns în Rai, ce se va întâmpla mai departe? Această întrebare, pusă cu o intensitate fără precedent, căreia nu i-am găsit răspunsul, m-a aruncat în plină panică. Dumnezeule! am strigat în sinea mea, dar cum pot să mă împac cu gândul că nimic nu se va mai schimba vreodată în „viaţa” mea, fie ea şi „trăită” în Rai? Cu ce este mai liniştitor gândul vieţii veşnice decât al morţii veşnice, al distrugerii totale a eului meu? Cred că atunci, pe la vârsta de zece ani, am respins ideea existenţei lui Dumnezeu. Stârnind disperarea mamei şi o surâzătoare resemnare din partea tatei.
Care este scopul vieţii? — iată o altă întrebare fundamentală care revine iarăşi şi iarăşi, cu îndreptăţită obstinaţie, în cartea dezbaterilor publice. Răspunsul teologilor este arhicunoscut: scopul vieţii este căutarea lui Dumnezeu (cu argumentul că, de vreme ce Dumnezeu i-a dat omului viaţă, este de la sine înţeles că tot el i-a insuflat şi scopul; las la o parte că sintagma „căutarea lui Dumnezeu” este suficient de imprecisă pentru a se încadra în categoria expresivităţii discursului şi nicidecum în categoria „argumente”). Eu, ca liber-cugetător, nu voi afirma (cu trufie!): viaţa nu are niciun scop pentru că nu există Dumnezeu şi deci nu are cine să-l fi creat şi nici să-i fi insuflat vreun scop. Voi afirma că viaţa nu are niciun scop ultim. Nu are o finalitate. De ce? Pentru că nu a apărut cu scop precizat. (Evident, din perspectiva falsităţii afirmaţiei că Dumnezeu l-a creat pe om.) Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să trăiască fără niciun scop în viaţă. Doar că scopul omului în viaţă este cel pe care şi-l impune el însuşi şi comunitatea în care trăieşte. Nu voi osteni să repet: la fel ca mai sus, avem de ales între două variante: 1) Scopul ultim al omului este căutarea lui Dumnezeu; şi 2) Viaţa nu are niciun scop ultim. Alegerea — iarăşi — ne aparţine.
Există numeroase alte probleme existenţiale, pe care umanitatea le tratează în mod diferit, în funcţie de crezul fiecăruia. Prefer însă să mă opresc aici: tiparul inferenţelor va fi de fiecare dată acelaşi.
(va urma)
Credinta inseamna iluzie vana si absenta de cultura in general. Jumatate din Americani cred ca pamantul nu este mai vechi de cateva mii de ani, cand de fapt pana si cea mai elementara intelegere a geologiei si metodelor sale poate arata falsitatea acestei credinte.
Principiul „Crede si nu cerceta” este intr-adevar un motto adecvat pentru religie, dar oare merge acest concept si pentru depozitele la banca? „O, dar mi-am platit datoria de multa vreme!”.
Oare nu este superioara credinta rezultata din cercetare si verificare decat credinta rezultata si bazata pe lucruri necercetate sau neverificabile?
Nimic, dar absolut nimic din constatarile sau predictiile facute pe baza vreunei credinte nu sunt adevarate!
„…si acum sade la dreapta tatalui…” Implicatie: dreapta este directia favorizata in Universul nostru. Fapt: nu e ste adevatrat! Stanga este! Pana si aminoacizii care alcatuiesc proteinele ce sustin viata sunt tot…levogiri!
„…femeia a fost facuta din coastele barbatului..” Nu. De fapt masculii au aparut in evolutie ca derivatie a femelelor, si asta chiar si la nivelul bacteriilor….
Nici din greseala nu au nimerit-o!
Ca sa nu mai vorbim despre perfectiunea predictiei bazate pe stiinta (pana la 30 de zecimale in cazul nmecanicii cuantice) si lipsa totala a capacitatii de a prezice in cazul religiilor de tot felul!
Sa spunem cinstit: religiile sunt o adunatura de mituri. Cine spune ca nu exista contradictie intre stiinta si religie, nu stie ce vorbeste!
Dupa parerea mea nu exista controversa intre credinta si stiinta, fiindca sunt doua concepte distincte. Credinta este adepta ideii “Crede si nu cerceta!”, pe cand stiinta este adepta ideii “Cerceteaza, ca sa afli adevarul”. In timp ce credinta detine adevarul gata fabricat, stiinta, prin cercetare, cauta adevarul si il construieste cu rabdare, caramida cu caramida. Apoi exista o logica care face diferenta intre credinta si stiinta, logica care ne explica insusi conceptul de credinta si acela de stiinta. Daca stii, nu ai nevoie sa crezi! Si cum anume ar trebui sa fie altfel? Ai nevoie sa crezi ca daca deschizi robinetul la apa, va curge apa? Nu, pentru ca stii ca asa se va intampla. Sau, ai nevoie sa crezi ca maine in zori va rasari soarele? Nu, pentru ca si daca vrei, si daca nu vrei, soarele tot va rasari, miscarea de rotatie a pamantului face ca planeta noastra sa fie expusa catre soare pe o parte si se se afle in umbra pe cealalta. Credinta si stiinta coexista si incearca sa se perfectioneze una pe alta. Nici credinta si nici stiinta nu mai sunt ca in secolul al-XIV-lea, ca sa dau un exemplu. Ambele s-au adaptat descoperirilor stiintifice si si-au modificat conceptele. Argumentatia conform careia exista sau nu exista Dumnezeu, s-a perfectionat si ea, recurgand la rafinamente logice dinceince mai complexe. Credinta a acceptat adevarurile stiintifice incontestabile si in zilele noastre nu mai este nimeni ars pe rug pentru faptul ca afirma ca pamantul este rotund. Multe mituri biblice au fost demolate de catre descoperirile stiintei si banuiesc ca vor mai fi demolate in continuare. Dar asta nu inseamna ca a fost demolata credinta insasi. De credinta are nevoie orice om, chiar daca acea credinta nu este una religioasa. Credinta inseamna speranta, inseamna ca avem un viitor, ca ceea ce am facut pana acum nu a fost in zadar. Credinta este in continua modernizare, ca si stiinta de altfel, si nu va dura mult pana vom asista la o revolutie si in acest domeniu. Deci sa credem si sa cercetam in continuare.
Daţi-mi voie să nu împărtăşesc întru totul punctul dv. de vedere. Religia nu a acceptat toate adevărurile ştiinţifice nici pe departe. Le-a acceptat doar pe acelea care nu vin în contradicţie cu dogma. Ce-i drept, acestea sunt f.f. multe. Dar aţi vazut şi dv. câte dispute sunt şi în prezent pe temele creaţionism vs. evoluţionism şi „Facerea” Lumii. Religia creştină se cramponează de Facerea acum 6 sau 7 mii de ani, atacând furibund orice dovadă ştiinţifică contrară. In rest, sigur că clerul beneficiază din plin — chiar mai din plin decât alte categorii, având în vedere nivelul lui ridicat de trai — de binefacerile tehnologiilor moderne.