Originile francofoniei în România. Interesul românilor pentru Franta dateaza din secolul XVIII, epoca unde Printii fanarioti administrau regimul otoman. În „Academiile” instituite de fanarioti, învatamântul era scutit de lb.greaca, pornind de la manuale traduse din franceza. De notat ca între anii 1771-1772, aparitia în româna, tradusa direct din franceza a multor opere scrise de VOLTAIRE, urmând în 1772 traducerea în româna a lucrarii lui François Fénelon, demnitar ecleziastic si scriitor francez, intitulata „Les aventures de Télémaque”. În 1776, ca urmare a reformei învatamântului din Valahia de catre printul Alexandru Ipsilante, franceza a devenit materie obligatorie în programele scolilor superioare din Bucuresti.
În cursul numeroaselor razboaie contra Turciei si altor tari, Memoriile pregatite în vederea semnarii Tratatelor de catre delegatiile Principatelor, erau redactate în franceza. Printul domnitor al Moldovei si Valahiei purta titlul de Dragoman („traducator”) si avea ca secretari, oameni cunoscatori perfecti ai lb.franceze, precum si a diverselor personaje, precum Pierre De la Roche, secretar pentru Afacerile straine ale Printului moldovean, Jean Callimaky în 1758 si în acelasi timp primul francez care a îndeplinit functia de preceptor al copiilor printului, sau Contele De Hauterive, secretarul Printului Ipsilante si autor al „Mémoire sur l’état de la Moldavie, en 1787”. Arhivele atesta ca în mare majoritate, se citeau jurnalele frantuzesti. Primul Consulat francez a fost întemeiat la Bucuresti în anul 1795, având ca reprezentant pe Emile GAUDIN, la sfârsitul razboiului ruso-turc. În anul urmator, 1796, a avut loc înfiintarea celui de-al doilea Consulat francez, de aceasta data la Iasi. În afara de activitatea economica si comerciala, consulatul a devenit de asemenea un centru de unde au pornit ideile Revolutiei franceze care incepuse de asemenea sa „converteasca” si Principatele române.
În secolul XIX, numerosi calatori români revenind în tara, în special fiii marilor boieri care vizitasera Franta, raportând în tara elemente de cultura si politica pe care le-au implantat în România.
În secolele XII si XIII au luat nastere primele mari universitati în Europa medievala. În Franta, renasterea vietii intelectuale si stiintifice s-a format cu crearea la Paris, de catre Robert de Sorbon la mijlocul secolului XIII, a Sorbonei. Robert de Sorbon, nascut dintr-o familie modesta la Sorbon în 1201, decedat la Paris în 1274, teolog, a fondat în 1257 pentru clerici si studentii în teologie, Colegiul care si astazi îi poarta numele, aceasta pentru a avea acces la învatamânt. Centru de studii teologice, era de asemenea un tribunal ecleziastic precum si cea mai înalta autoritate religioasa din lumea crestina, dupa Papa. În anul 1808, constructia Sorbonei a fost donata Universitatii. Robert de Sorbon toata viata a fost preocupat de grija pentru educatia adolescentilor saraci. Devenind doctor în teologie, datorita conferintelor remarcabile pe care le tinea în fata studentilor, a fost numit preotul si confesorul Sfântului Louis. În 1253, a întemeiat o societate bisericeasca laica pentru cei care traiau în saracie, consacrându-se în exclusivitate învatamântului gratuit. Aceasta este originea Sorbonei, care s-a deschis în 1257. Foarte repede, sustinut de rege, scoala a devenit un loc înalt de gândire, de morala si de cunoastere, unde au absolvit elevi si teologi din întreaga Europa. Robert de Sorbon, a devenit calugar la Paris, de aici înainte dând consultatii în tot regatul, însa preocuparea învatamântului nu l-a parasit, motiv pentru care a înfiintat pentru tineri, Colegiul Calvi în 1271.
Sfârsitul Evului Mediu este marcat în secolul XIV prin importante lucrari, prelungind si transformând Stiinta aristotelica, a lui Jean Buridan si Nicole Oresme, care deja anuntasera marile transformari stiintifice ale secolului XVII.
(Va urma)