Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
La sfârşitul verii, ni s-a dat o scurtă vacanţă, de care am profitat pentru a face o vizită de rămas bun acasă, la ţară. Au început apoi pregătirile febrile în vederea plecării: fotografii pentru paşaport, câteva drumuri la o magazie de efecte, să aleg îmbrăcăminte pe măsura mea şi un geamantan nou; apoi, diverse instructaje legate de călătorie.
Pe la mijlocul lui septembrie am fost convocaţi în Aula Mare a Facultăţii de Drept pentru a lua parte la „Consfătuirea studenţilor şi aspiranţilor români care studiază în U.R.S.S”. Am audiat mai multe expuneri, prezentate de secretari ai C.C. al P.M.R., în care s-au înfăţişat pe larg, realizările ţării noastre din anul în curs în domeniile economiei, ştiinţei şi culturii. Trebuie să fim „bine documentaţi”, în discuţiile ce le vom purta peste hotare …
Când credeam că totul s-a terminat, la microfon a apărut un reprezentant al Comitetului organizaţiei studenţilor şi aspiranţilor români care studiază în U.R.S.S. şi a cerut „bobocilor” să rămână în sală, pentru scurte comunicări.
Ne-a furnizat mai întâi câteva date asupra modului în care se va desfăşura transportul pe căile ferate, asupra locului şi orei de întâlnire, cu insistenţele de rigoare în privinţa punctualităţii. A ţinut apoi să ne atragă atenţia asupra unor „situaţii” pe care le-am putea întâlni la Moscova, unde vom poposi câteva zile – urmând să fim repartizaţi la institute de învăţământ superior din diferite centre universitare de pe teritoriul U.R.S.S.: este posibil să mai vedem clădiri vechi, dărăpănate, chiar în zona „Gării Kiev” din Moscova – unde vom coborî noi – sau prin alte cartiere. Trebuie să înţelegem că anii războiului întrerupseseră, pentru scurt timp, edificarea societăţii socialiste victorioase, ba chiar trăseseră în jos anumite sectoare, inclusiv pe cel al construcţiilor; nu toate clădirile sunt noi şi impunătoare, aşa cum vedem prin reviste sau filme …
Tot astfel, s-ar putea să fim martori ai unor scene cu oameni care, copleşiţi de probleme personale, şi-au înecat necazurile în băuturi alcoolice, ceea ce nu trebuie să ne schimbe imaginea despre omul nou, caracteristic poporului sovietic. Vorbitorul se arată încrezător în capacitatea noastră de apreciere „justă” a unor asemenea situaţii posibile. În încheiere, ne urează mult, mult succes la învăţătură – „spre binele patriei noastre şi pentru triumful socialismului în întreaga lume !”
* * *
La data stabilită aveam fixat ca loc de întâlnire la Gara de Nord – „Biroul de informaţii”: în faţa lui se adunau, pe rând, cunoştinţe mai vechi sau mai noi – din cantonament – ori persoane total necunoscute, care nu trecuseră nici măcar o oră pe la cursurile de pregătire. Cei mai mulţi erau însoţiţi de membri ai familiei şi de prieteni. Un grup mai zgomotos, care creştea mereu, atrăgea atenţia asupra sa printr-o agitaţie şi o gălăgie neobişnuite (în genul celor făcute de recruţi înainte de a porni la drum !)
Cum venisem singur, eram frapat de ceea ce vedeam: un viitor aspirant, Nicu Dragomir – cunoscut mie din căminele studenţeşti în care am locuit – temperament cam exaltat, invitase la gară vreo douăzeci de rude şi prieteni; când sosea unul, el şi întregul grup care se strânsese îl întâmpinau cu urale şi exclamaţii, de parcă el, colegul, i-ar fi condus pe cei care îşi făceau apariţia şi nu invers ! Era convins că va cuceri piscurile ştiinţei şi voia să marcheze începutul asaltului care îl va conduce curând la acest rezultat …
După meandrele acestui ultim an, eu eram mai reţinut. Mai de grabă mă domina curiozitatea – tot ceea ce urma era nou, necunoscut pentru mine.
Mă aflu într-un grup restrâns, de câteva persoane, unele venind din cantonament, ca şi mine: doctorul Ion Moreanu, mare amator de discuţii pe teme filosofice cu care începusem să mă împrietenesc în timpul pregătirii şi apoi alt medic, Victor Andreescu, cunoscut abia acum de mine (Moreanu mi-a spus că venea direct din Ministerul Sănătăţii, unde ocupase o funcţie importantă). Mai era cu noi Adela, o colegă de facultate şi de cantonament, condusă de soţul ei, secretar de partid al Facultăţii de Filosofie; el nu putea pleca acum la aspirantură, ci în anul următor, după alegerea noului comitet de partid.
A sosit şi momentul „îmbarcării”. Grupul nostru a ocupat un compartiment, împreună cu câţiva studenţi; vagoanele sunt de clasa a II-a.
Când mi-am luat rămas bun de la soţul Adelei, acesta mi s-a părut peste măsură de marcat de faptul că trebuie să se despartă de consoartă pentru un timp mai îndelungat, practic – până la vacanţa de vară; după ce am urcat treptele vagonului, mi s-a adresat, cu emoţie în glas:
– Vă rog să aveţi grijă de Adela, s-o ajutaţi !
– Nu-ţi face probleme, vom fi cu toţii împreună, ne vom ajuta între noi, l-am asigurat eu.
Doctorul Victor Andreescu, uşor surprins de această rugăminte, mi-a şoptit la ureche, insinuant:
– Ajut-o, dom’le. Ai grijă de ea !
L-am privit surprins, abia făcusem cunoştinţă: zâmbea, cu subînţeles. Am zâmbit şi eu, semn că apreciez umorul lui.
În această formaţie urma să mergem toată noaptea până la Iaşi şi să schimbam trenul spre seară. Adela se aşezase lângă mine, fiind cunoştinţe vechi, cei doi medici – pe banca opusă. După ce am discutat pe diverse teme, trecând de la una la alta, conversaţia s-a mai rărit liniştit, se făcuse târziu. Se părea că Adela aţipise, îşi plecase capul pe umărul meu.
– E bine, îţi ţine de cald, a glumit din nou Andreescu, părând invidios pe mine.
Adela a deschis ochii şi i-a făcut un semn cu degetul – să tacă ! Apoi a spus, ca o explicaţie:
– Sunt foarte obosită, n-am putut dormi azi-noapte.
– Te cred ! a replicat medicul, cu subînţeles.
Adela n-a dat curs provocării lui.
Discuţiile şi-au schimbat subiectul; venind vorba despre domeniul nostru de activitate, Andreescu a ţinut să ne informeze că a predat şi el cursuri de filosofie, fiind, timp de un an, asistent la Catedra de Marxism a Facultăţii de Medicină.
– Bine că ne-ai spus, am observat eu, părând interesat de cele auzite.
– De ce ? a întrebat, intrigat parcă, medicul.
– Eu n-aş fi bănuit niciodată că ai avut de-a face cu filosofia !
Andreescu m-a privit mirat şi surprins. Am precizat apoi că face o confuzie, de altfel obişnuită, între marxism, mai exact între marxism-leninism, care ţine preponderent de sfera politicului, şi filosofie, formă distinctă a culturii. Medicul a schimbat vorba, trecând la alt subiect.
Ziua următoare am petrecut-o hoinărind prin Iaşi, iar spre seară am ocupat locuri într-un vagon de dormit mare, al căilor ferate sovietice, de tip „comun”, cu paturi suprapuse şi fără compartimente (deşi se configurau ca atare, prin felul în care erau dispuse paturile).
A sosit şi momentul, impresionant pentru noi, al trecerii podului care marca graniţa de Est, apoi formalităţile de frontieră şi de vamă, cu inevitabilul control riguros al bagajelor.
Iată-ne acum într-o ţară în care limba oficială este rusa; numai muncitorii care trebăluiau pe la vagoane schimbau între ei vorbe într-o românească având accent moldovenesc.
Dimineaţa, priveam, curios, pe fereastră. Prin gări, inscripţii cu caractere ruseşti – asemănătoare alfabetului chirilic – şi panouri de afişaj în care nu vedeam niciun cuvânt scris cu litere latine. Aveam o senzaţie ciudată, era ceva cu totul neobişnuit; îmi dădeam seama că intram în altă lume. Am observat, apoi, că, spre ora prânzului, în gări aşteptau – întinse chiar pe peron – mese cu borşul aburind în farfurii, pentru pasagerii dornici să-şi astâmpere imediat foamea.
Opririle în staţii sunt rare şi ni se par neobişnuit de lungi. În gări se găseşte şi apă fierbinte, într-un robinet aflat alături de cel cu apă rece; cei ce doresc să-şi prepare repede un ceai coboară din vagoane şi iau cât le trebuie. Totul este conceput pentru distanţe mari !
În vagonul nostru se înfiripează discuţii aprinse, toţi sunt plini de avânt şi preocupaţi de probleme importante ale ştiinţei, ale vieţii, ale omenirii întregi ! Dragomir, colegul zgomotos, aduce în discuţie chestiuni grave, cazuri de conştiinţă, întâmplări neobişnuite, aflate din presă sau din literatură. Îi place să vorbească mult (are o voce baritonală, agreabilă în sine, dacă faci abstracţie de conţinut), să se agite, să impresioneze; un aspirant ceva mai copt, Ion Moreanu (cel cu care am început să mă împrietenesc în cantonament), îl persiflează, din când în când, prin întrebări şi observaţii care pe altul l-ar dezumfla; pe el abia că îl stimulează, amplificându-i verva.
Preocupările noastre alternează: de la discuţii pe diverse teme trecem la anecdote, apoi la diverse jocuri distractive. Mesele se transformă într-un fel de agape: mai fiecare adusese câte ceva deosebit de acasă, demn de a fi pus pe masa comună. Atmosfera generală e dominată de entuziasm tineresc, de planuri, de speranţe. Mai ales de mari speranţe …
* * *
Din când în când, urmăresc prin geamul vagonului priveliştea de afară. Peisajul ucrainean, asemănător în multe privinţe celui din ţara noastră, face loc altuia, cu sate rare şi case construite din lemn. Sub cerul de toamnă, mesteacănul domină câmpia mohorâtă, brăzdată de râpe mari şi linii de înaltă tensiune.
După aproape două zile de călătorie cu trenul, ne apropiem de destinaţie. Suntem toţi numai ochi – redevenim sobri şi concentraţi.
Departe, în zare, se profilează un turn, deasupra pădurilor din jur.
– „Kremlinul !” se aude o exclamaţie.
– Nu, „Universitatea Lomonosov”, Kremlinul nu are turnuri aşa de înalte, lămureşte un fost student al acestei instituţii de învăţământ, devenit acum aspirant.
Examinăm toţi clădirea care se profilează; aproape fiecare dintre cei de faţă speră să ajungă acolo ! Excepţie face medicul Victor Andreescu, pentru că el doreşte să meargă la Leningrad şi să-şi elaboreze teza sub conducerea unui profesor-chirurg, care a primit „premiul Stalin” pentru introducerea unor metode noi în anumite tipuri de operaţii chirurgicale.
La „Gara Kiev” din Moscova ne aşteaptă reprezentanţi ai organizaţiei studenţilor şi aspiranţilor români de aici. Ne conduc la un cămin studenţesc, mai periferic, în aşteptarea distribuirii pe facultăţi şi catedre: o comisie mixtă – cu reprezentanţi ai ambasadei noastre şi ai autorităţilor statului sovietic – îi repartizează pe cei veniţi în diferite centre universitare.
Până să-mi vină rândul la comisie, fac împreună cu alţi colegi cunoştinţă cu monumentele capitalei sovietice, începând cu Piaţa Roşie, dominată de impunătoare construcţii medievale şi de coada de la „Mausoleul lui Lenin şi Stalin”. Vizităm apoi metroul – cu staţiile sale unicat –, apoi marile magazine centrale.
În drum spre cămin, mă impresionează în mod deosebit, prin ineditul priveliştii oferite, câteva străzi vechi, cu clădiri mari, numai din lemn; arhitectura lor tradiţională, de o originalitate aparte, sculpturile în lemn, de tip artizanal, mă poartă cu gândul la scene şi episoade descrise în literatura marilor clasici ruşi.
Când m-am prezentat la comisie şi am spus care este specialitatea mea, am aflat, cu surprindere, că sunt repartizat la Universitatea din Leningrad … Nu am înţeles atunci după ce criterii s-a hotărât să merg în acest oraş … Un reprezentant al ambasadei mi-a spus că aşa a hotărât comisia …
* * *
Sosit în fosta capitală a unui mare imperiu, mă aşteptam – nu ştiu de ce – să găsesc un oraş rusesc tipic, despre care ştiam că a fost ridicat de Petru cel Mare, dar am descoperit o „Veneţie a Nordului” (cum am aflat că i se mai spune), cu multe canale, poduri, palate şi catedrale având imense cupole poleite cu aur veritabil – totul construit de maeştri renumiţi ai artei europene. În centrul oraşului, o astfel de construcţie – inspirată de arhitectura celebrei catedrale Sfântul Petru din Roma – a fost transformată în „muzeu de istoria religiei şi ateismului” …
Am fost repartizat la un cămin studenţesc internaţional situat pe malul Nevei, nu departe de Universitate.
La câteva zile după sosirea la Leningrad, am ieşit împreună cu Adela de la un curs de filosofie, să facem cunoştinţă cu „Nevski prospekt”, bulevardul central al oraşului, despre care auzisem şi citisem nu o dată. Mergeam pe jos şi admiram arhitectura fiecărei clădiri: majoritatea sunt construite în stil baroc şi nu depăşesc înălţimea Palatului de Iarnă, actualul Ermitaj (se spune că ar fi fost respectat un pricaz al ţarilor în acest sens). Tocmai ieşisem dintr-o renumită librărie – „Casa cărţii” –, când ne trezim faţă în faţă cu o persoană cunoscută:
– Ce faci doctore ? întreabă Adela, surprinsă.
– Ehei, filosofii ! Tot împreună ? Bravo, mă bucur, a spus doctorul Andreescu, plăcut surprins şi el, fără să renunţe, însă, la tonul insinuant, cu care ne obişnuisem.
Am pornit toţi trei, schimbând impresii despre oraş şi relatând despre felul în care ne-am instalat. Am aflat că el locuieşte într-o clădire-anexă a institutului de chirurgie la care fusese repartizat; m-a invitat să-i fac o vizită, el fiind singurul român din această instituţie.
Eu i-am povestit că în primele zile m-a însoţit un aspirant român aflat aici de mai mulţi ani, care mă întâmpinase şi la gară. Ajutat de el, m-am instalat la căminul de pe malul Nevei şi am început să mă familiarizez cu oraşul.
I-am mai spus doctorului că, pentru început, am primit un loc într-o cameră mai mare, la căminul studenţesc al Universităţii; spre regretul meu, este o cameră cu opt paturi, dar colegul care m-a întâmpinat, m-a asigurat că se vor elibera în curând locuri în camere mai mici, pentru aspiranţi. Chiar el se află în perioada dinaintea susţinerii disertaţiei, urmând să plece peste câteva luni. Ca o curiozitate, i-am spus şi că însoţitorul meu era foarte marcat de aprecierea lucrării sale, dată de conducătorul ştiinţific, după ce o citise: „nu e deloc, deloc rea”. Cuvintele profesorului – am observat eu – cuprind o dublă negaţie, care dă o afirmaţie: e o lucrare bună. „Aşa, aşa”, a întărit el, satisfăcut de faptul că îi confirmam interpretarea sa dată acestei aprecieri, cu care nu era obişnuit …
I-am mai povestit că, prevenitor, însoţitorul meu din primele zile s-a oferit să mă conducă la cea mai apropiată baie comunală din cartier (pentru că instalaţiile din cămin erau toate defecte şi nu existau fonduri pentru repararea lor, în viitorul apropiat), că m-a însoţit la biblioteca publică şi la catedra la care eram repartizat, din fosta Universitate Sankt Petersburg.
Doctorul Andreescu a ţinut să-mi precizeze că la ei funcţionează duşurile, aşa că, dacă doresc, pot veni să fac baie la el, în locuinţa lui de lângă institut.
Ne-am despărţit de Andreescu făcându-i promisiunea de a ne revedea în zilele următoare.
Va urma…