În timp ce magnifica noastră planetă se lasă erodată de marafeturile necugetate ale omului contemporan, al cărui psihism, la rândul lui, se lasă agresat, voit sau nu, de o largă felurime de evenimente dramatice, unde cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt fac un singur aluat, mi-a atras atenţia un volum nostim al scriitoarei – jurnaliste Rosemonde Pujol, intitulat „Un petit bout de bonheur”* (Un peticuţ de fericire).
La o vârstă ce-ar presupune, mai degrabă, rezerve cuviincioase (89 de ani), mademoiselle Pujol se consacră, cu un sublim spirit de exegeză, la reabilitarea gingaşului apendice feminin cu funcţiuni stimulatoare şi extatice, numit ştiinţific „clitoris”. Discret, pudic şi deseori ignorat de cei în drept să-l ia în seamă, acesta prezintă pentru R.Pujol un interes cu totul particular. Atât de particular, încât a propus unui număr de 80 de femei, de vârste şi de medii sociale diferite, un sort de flecăreală în legătură cu „micul bobocel”. Rezult: o serie de ofense şi injurii de genul: „la vârsta d-stră, ar trebui să vă fie ruşine!”…, dar, în acelaşi timp, o înşiruire de confidenţe mişcătoare care-i permit justificarea tentativelor ei insolite.
Dacă M-lle Pujol ar fi fost o intelectuală „farfelue” (fantască), o scribă oarecare de literatură erotică, m-aş fi putut îndoi de seriosul subiectului. Aflând însă de trecutul ei de rezistentă şi de militantă feministă, de cariera ei de jurnalistă economică la „Figaro” şi „France Inter”, de „Legiunea de onoare” sau de medalia de „Rezistentă” cu rozetă şi grad de ofiţer, am dedus că la cei 89 de ani, venerabila se lansează într-un nou combat, afirmându-se ca eminentă advocată a „extazului feminin”, printr-un elogiu emoţionant adresat „micului peticuţ de fericire”. Pentru ea, lupta contra ocupantului, se reactualizează astăzi prin lupta contra „andro-centrismului” şi a „cultului falic”. „Am interogat liceenele şi profesoarele lor de ştiinţă a vieţii şi a terrei, – spune scriitoarea – şi am constatat că şi în ziua de astăzi manualele şcolare nu pomenesc nimic despre clitoris, în timp ce toate organele masculine sunt descrise cu lux de amănunte.”
Rămânând însărcinată la 41 de ani, cu primul şi singurul copil, Rosemonde Pujol a realizat că plăcerea feminină suferă din cauza dictaturii maternităţii: „S-a încercat mult culpabilizarea mea, invocându-mi-se o maternitate tardivă, ca şi cum aş fi neglijat scopul căruia îi eram ursită. Organele genitale feminine nu sunt valorizate decât pentru funcţia lor reproductivă, iar clitorisul este meprizat ca fiind steril.” Cea ce a făcut din această „inutilitate reproductivă” un tabu. „Mai mult de 80% din femeile pe care le-am interogat, nu cunosc nici funcţiunea şi nici anatomia propriului lor clitoris”. Lacună inadmisibilă căreia „Un petit bout de bonheur” ambiţionează să-i pună capăt, ar fi, după ea: ”…un caz de egalitate bărbat-femeie, deoarece clitorisul, precum penisul, posedă o glandă, un prepuţ şi un mic nerv erectil cu sursa în scoarţa cerebrală.
După minuţioasa ei descriere anatomică, ar reieşi că această modestă protuberanţă este prelungirea unui voluminos „aisberg” cu sediul protejat la interior: „mica forma cilindrică, de aproape 1cm., îşi măreşte de aproape zece ori volumul la interior, comparativ cu partea vizibilă.” Concluzia cu caracter feminist e seacă şi revendicativă: „noi avem un penis, ei au un penis, şi cu toate acestea ei pretind că numai al lor contează!” Mai mult decât atât, M-lle Pujol avansează unele statistici demonstrative mai puţin cunoscute de mase. Potrivit cunoştinţelor de care dispune, clitorisul ar poseda între 8.000 şi 10.000 de captatoare senzitive, pe când omologul său masculin numai 3.000 sau 4.000. Captatoare, superior calitativ degetelor, limbii sau buzelor. Odată activate (excitate), captatoarele eliberează un hormon producător de voluptate, occitonina. „După spusele medicilor – mărturiseşte M-lle Pujol – clitorisul este un veritabil mijloc de supravieţuire pentru femei. O baie de juneţe. Un produs de frumuseţe. În Evul Mediu, moaşele mângâiau clitorisul femeilor însărcinate ştiind, prea bine, că tot ce poate face fericită o viitoare mămică, este transmis fetusului. Astăzi, în timpul sarcini, n-auzi decât: nu face asta, fi atentă la asta…! Am impresia că mă găsesc în 1917, anul în care m-am născut, nu în 2007”
M-lle Pujol, abordează, cu multă dezinvoltură, şi aspectul tainic al masturbaţiei feminine, evocând perioada adolescenţei la pensionatul DE iezuiţi: „Nu ştiam ceea ce era interzis, nici că acesta se aplica la masturbaţie. Aveam impresia că, resimţind o astfel de plăcere, mă apropiam de Dumnezeu şi deveneam sfântă.”
După tirania culpabilizărilor ulterioare şi mai târziu, după emancipare, M-lle Pujol încearcă să ne convingă de binefacerile practicii încriminate: „Masturbaţia clitorisiană este un gest pur, fiind practicată de fason instinctiv. Fetusul se masturbează (deja) în pântecele mamei. Începând cu o anumită vârstă, este singurul lucru care continuă să vieţuiască la fel de intens ca înainte.” Convinsă de enunţarea unui adevăr irefutabil, „M-lle clito” esclamă cu un aer triumfal: „Amorul e mort, clitorisul e vivant!”
După câte îmi amintesc, evocând delicata practică feminină, italienii folosesc metafora „a cânta la mandolină”. Imaginea a inspirat-o probabil şi pe Rosemonda: „Clitorisul este un organ poetic, întrucât e unul printre puţinii fără vreo utilitate productivă. El oferă evaziune şi desfătare.”
Aş mai adăuga o frază, cu drept de aforism, din volumul ei: „Clitorisul permite femeii care se găseşte urâtă, să se simtă frumoasă. De alminteri, ea nu se mai simte deloc, ea planează în beatitudine”.
Nici o rigoare nu mai rezistă înaintea unei astfel de expuneri directe, sincere şi curajoase, chiar dacă falsa pudoare continuă să pună în surdină încercările demistificatoare ale unei venerabile doamne, taxate drept abuzuri de comunitatea moraliştilor.
*Editura Jean-ClaudeGawssewitch