Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci — nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.
Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?
Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.
Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:
— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!
— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!
— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?
— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!
Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.
Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.
Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.
Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:
— Pardon, curcanule.
Curcanul se uita la ea c-un ochi atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.
La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.
