Attlee, Truman şi Stalin, Conferinţa de la Potsdam, sfârşitul lui iulie 1945
În prima parte a acestui articol am discutat trei din cele cinci argumente principale avansate de criticii deciziei SUA de a folosi bombe nucleare în războiul cu Japonia. Acestea afirmau că în iulie-august 1945 acesta era în imposibilitate de a mai câştiga războiul, că cel puţin bombardamentul de la Nagasaki, dacă nu chiar şi cel de la Hiroşima, nu mai corespundea unor necesităţi militare deoarece japonezii ar fi semnalizat acceptarea capitulării şi, în sfârşit, că ar fi existat alternative neutilizate de a pune capăt războiului, în particular cele oferite de intrarea iminentă în război a URSS.
În această a doua şi ultimă parte abordez ultimele două argumente enunţate: că evaluările numărului victimelor aliate a fost mult exagerat, precum şi argumentul etic, conform căruia utilizarea bombelor nucleare este o crimă de război, un genocid. Voi încheia cu câteva indicaţii bibliografice.
Dar înainte de a trece la aceste puncte, inserez câteva detalii care mi s-au părut interesante. În general, informându-mă asupra subiectului, am dat de detalii pasionante, dar mă limitez doar la câteva.
Reamintesc că deşi guvernul, militarii şi împăratul erau conştienţi de câteva luni deja că Japonia este practic înfrântă, însă nu şi învinsă, aceştia erau decişi să cauzeze aliaţilor un maxim de pierderi în speranţa că aceştia vor accepta condiţii de pace mai favorabile Japoniei. Condiţiile de capitulare au fost formulate în Declaraţia de la Potsdam (26 iulie 1945) şi sunt severe.
[La Conferinţa de la Potsdam (16 iulie – 2 august) au participat SUA, URSS şi Regatul Unit. SUA era reprezentată de Harry Truman, fost vicepreşedinte, care l-a înlocuit în aprilie 1945 pe preşedintele Roosevelt, decedat. Regatul Unit a fost întâi reprezentat de Winston Churchill, apoi, cum Partidul Conservator a pierdut alegerile, de Clement Attlee, începând chiar cu ziua de 26 iulie. Desigur, URSS era reprezentată de inamovibilul I.V. Stalin, proaspăt făcut „generalisimus” (27 iunie).]
Declaraţia de la Potsdam se încheie cu avertismentul că dacă forţele militare japoneze nu capitulează necondiţionat, „alternativa pentru Japonia este distrugerea rapidă şi totală”. Două zile mai târziu Japonia a respins ultimatumul. În acel moment SUA şi Anglia decid definitiv să bombardeze Hiroşima şi Nagasaki. Milioane de exemplare ale ultimatumului sunt împrăştiate din avioane, precum şi, zilnic, alte milioane de manifeste asupra unei duzini de oraşe, anunţând bombardamente aeriene intense. Acestea au avut efectiv loc, mai precis au continuat cu intensitate sporită. Înainte de 6 august acestea erau convenţionale – bombe explozive şi incendiare. Începând cu 6 august, manifestele menţionau Hiroşima şi cereau populaţiei să părăsească oraşele respective: „Evacuate your cities” (vezi aici textul).
Un alt element interesant este următorul (pe acesta l-am descoperit singur). Am găsit pe Internet protocolului şedinţei Cabinetului britanic din 10 august 1945, adică după Nagasaki, dar înainte de capitularea japoneză (15 august). La această şedinţă, primul ministru, Attlee, spune că trebuie renunţat la judecarea lui Hirohito drept condiţie de capitulare dacă acest fapt ar permite încetarea luptelor (pag. 235):
„P.M.: Attitude: mistake to hold out for punishmt. of Emp. as war criminal if it means delaying substantially end of hostilities.” (P.M. = Prime-Minister = C. Attlee).
Cum am mai scris, Aliaţii au abandonat această condiţie. Pe pagina anterioară a protocolului se mai poate citi că Attlee „[d]oubt if U.S. will go on sacrificing lives for a technicality”, adică pentru menţinerea cerinţei ca Împăratul să abdice. Este limpede că diminuarea propriilor lor pierderi era, pentru aliaţii occidentali, preocuparea primordială.
Numărului potenţial al victimelor în cazul continuării războiului cu mijloace convenţionale a fost supraevaluat
Să încerc să evaluez eu însumi probabilele pierderi aliate necesare pentru a înfrânge Japonia. Rezultatul depinde mult de ipotezele adoptate. Voi admite ipoteza că japonezii vor lupta cu tot atâta de îndârjire ca cei de pe insula Ivo Jima. În luptele pentru a cuceri acesta insulă apărată de circa 21’000 de japonezi, SUA a avut 7’000 de morţi (şi 20’000 de răniţi). Efectivele active ale armatei japoneze care urma să apere insulele principale ale Japoniei erau de circa două milioane în iulie 1944. Dacă presupunem că aceştia vor avea aceeaşi comportare ca cei de la Ivo Jima, unde peste 90% din japonezi au preferat să moară, atunci pentru învingerea a 2 milioane de soldaţi japonezi aliaţii vor trebui să conteze cu circa 700’000 de morţi.
Această cifră s-ar putea să fie întrucâtva supraevaluată, deoarece s-ar putea ca luptele de pe Ivo Jima să nu fi fost tipice. Pe de altă parte, japonezii mai aveau o rezervă de trupe de câteva milioane, precum şi o populaţie civilă isterizată. Oricum, pe acest exemplu se vede că asemenea evaluări depind de un număr mare de presupuneri şi că deci nu sunt o ştiinţă exactă.
Imperiul Japoniei în 1942
Responsabile cu evaluarea victimelor posibile ale aliaţilor erau serviciile specializate în planificarea operaţiunilor ale Şeful Statului Major al Armatei SUA, care era generalul George C. Marshall (este cel cu Planul Marshall, de pe vreme când a devenit Secretar de Stat). Acesta a furnizat Preşedintelui Truman cifra de 250’000 ca minim şi un milion ca maxim. Ipoteza de lucru a fost deci că numărul victimelor aliate în operaţia de cucerire a Japoniei propriu-zise va fi de ordinul câtorva sute de mii în orice caz.
Că Aliaţii credeau într-adevăr în aceste cifre se poate vedea din următorul fapt. Tuturor morţilor (respectiv familiile lor), precum şi răniţilor care au servit în armata americană li se decerna o decoraţie numită Purple Heart. În previziunea operaţiei de cucerire a insulelor japoneze au fost comandate şi fabricate aproape 500’000 de astfel de medalii; cum operaţiunea nu a mai avut loc, aceste medalii se mai folosesc şi în zilele noastre.
Cei care contestă – retroactiv – oportunitatea utilizării bombelor nucleare vorbesc de câteva zeci de mii de victime. Nu mă opresc asupra originii şi criticii acestor evaluări.
Decizia finală privind utilizarea armei nucleare cădea în responsabilitatea Preşedintelui Truman, în calitatea sa de Comandant Suprem al Armatei. Ceilalţi lideri – militari şi civili – îi furnizau sfaturi şi recomandări. În nici un moment în discuţiile privind modalităţile utilizării bombelor nucleare nu s-a pus la îndoială însăşi necesitatea utilizării acestora, şi anume pentru a pune capăt pierderilor enorme ale Aliaţilor. Nici unul dintre factorii consultaţi nu l-a sfătuit pe Preşedinte să nu utilizeze bomba. Abia după terminarea războiului, când cele câteva sute de mii de victime evitate au devenit din ce mai abstracte şi fantomatice, s-au auzit voci contestatare.
Aspectul etic al utilizării armelor nucleare în Războiul Pacificului
În zilele noastre, marea majoritate a comentariilor care se referă la bombardarea nucleară a Hiroşimei o descriu cu cuvintele „genocid”, „crimă de război”, „crimă împotriva umanităţii”, „inuman”, „imoral”. Astea toate ar fi adevărate dacă ţara care a fost astfel atacată ar fi fost o ţară paşnică, democrată, care respectă şi protejează viaţa şi libertatea cetăţenilor săi, o ţară care, intr-un cuvânt, îşi vede de treaba ei şi îi lasă pe alţii în pace.
Japonia reală din anul 1945 era exact contrariul: era o dictatură care, în cursul ultimelor decenii, a atacat şi ocupat numeroase ţări din jur, le-a masacrat sau înrobit populaţia şi care, la sfârşitul anului 1941, a atacat o ţară – SUA – care era exact opusul Japoniei.
Rolul unui stat (al puterii de stat, al unui guvern) este să garanteze şi să respecte drepturile individuale ale cetăţenilor, este să asigure convieţuirea lor paşnică. Un regim politic trebuie să fie considerat legitim numai în măsura în care îşi îndeplineşte aceste obligaţii. Din acest punct de vedere, SUA era un stat, respectiv regim politic, legitim (deşi nu perfect), iar Japonia nu era – nici pe departe.
Date fiind circumstanţele şi principiile enumerate, obligaţia absolută a guvernului american şi a preşedintelui este să asigure protejarea cetăţenilor săi, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să fie însoţită de un număr minim de pierderi proprii. Responsabilitatea pentru toate pierderile, inclusiv pentru pierderile agresorului, cade exclusiv pe umerii acestuia. Altfel spus: guvernul american are obligaţii morale numai faţă de propria sa populaţie, în particular faţă de propriii săi militari; responsabilitatea pentru viaţa militarilor şi a civililor japonezi o are guvernul japonez. Guvernul american avea obligaţia să cruţe populaţia şi armata japoneză numai în măsura în care aceasta nu era pe socoteala cetăţenilor săi proprii.
Cu 2-3000 de pierderi aliate pe zi, Preşedintele era moral obligat să dispună utilizarea bombei imediat ce acest lucru va fi devenit posibil. Şi într-adevăr, imediat după testul primei bombe (16 iulie) care a arătat că aceasta funcţionează, s-a finalizat în cea mai mare grabă asamblarea a încă două, care au fost gata la sfârşitul lui iulie. În aşteptarea condiţiilor meteorologice adecvate au mai trecut câteva zile şi s-a făcut 6 august…
Deci preşedintele Truman şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile sale morale ca Preşedinte şi ca om, oprind măcelul imediat ce a fost posibil, evitând astfel pierderi aliate de ordinul a câtorva sute de mii. A fost o decizie absolut morală, şi singura morală. Şi singura umană. Dacă eu aş fi fost tatăl unui soldat care ar fi murit pentru că Preşedintele a refuzat, sau numai tergiversat, să folosească bomba, l-aş fi dat în judecată pentru înaltă trădare. Da, pentru înaltă trădare.
Când, cu prilejul aniversărilor succesive ale bombardamentelor de la Hiroşima şi Nagasaki veţi citi un torent de blesteme la adresa americanilor, vă rog să vă amintiţi şi de opinia radical opusă – că a fost o decizie de o moralitate absolut ireproşabilă.
Mă opresc aici. N-am spus nimic despre alte obiecţii aduse folosirii armelor nucleare, despre cum a apărut şi desfăşurat polemica în jurul acestui subiect, despre situaţia legală (prevederile diferitelor Convenţii de la Geneva), etc.
Încheiere
Acest articol apare la rubrica „Istorie şi actualitate”. Care este actualitatea acestui subiect? Altfel spus, ce semnificaţie pentru prezent are această istorie veche de aproape 70 de ani? Eu văd una: conducătorii statelor democratice de azi ar trebui să aibă tăria morală a unui Harry Truman, pentru că un război dus cu mijloace „politically correct” nu poate fi câştigat. Dar într-o democraţie asta este posibil numai dacă o bună parte din public este conştientă de acest fapt, iar aici lucrurile nu stau prea strălucit…
P.S.: Titlul articolului este inspirat din Optsprezece zile în Japonia – Hiroshima, istorie şi iertare, în care autorul se întreabă: „…după tot ce au pătimit japonezii, nu au resentimente faţă de americani?” Cititorul va fi înţeles că, în optica mea, America este cea care trebuie să ierte, iar Japonia trebuie să-i mulţumească pentru cele câteva de milioane de vieţi – militari şi civili japonezi – care au fost cruţate tocmai datorită bombelor atomice americane.
* * *
Iată câteva lucrări pasionante pentru cine este interesat de subiect. Prima se găseşte în acces liber pe Internet, iar celelalte două sunt descrise şi recenzate pe Amazon; eu le am în format electronic şi le pot împrumuta – pentru uz strict personal. Şi Wikipedia are o mare cantitate de informaţii la acest subiect, de calitate destul de bună – vorbesc de varianta engleză.
Paulin J.H., America’s Decision to Drop the Atomic Bomb on Japan, Thesis, Louisiana State University, 2007 (în format electronic aici).
R.J. Maddox, Editor, Hiroshima in History: the Myths of Revisionism, University of Missouri Press, Columbia and London, 2007
Wilson D. Miscamble, Rev.: The Most Controversial Decision – Truman, the Atomic Bombs, and the Defeat of Japan, Cambridge University Press, 2011
Este o republicare foarte oportună.
Felicitări pentru iniţiativă şi mulţumiri!