caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Selfie cu moartea

de (30-7-2015)

 
Ion Vincent Danu, pictor şi om de cultură sibian se numără printre prietenii şi colegii de cenaclu, din perioada liceală. În acea vreme visam că arta e un refugiu şi nu numai atât, aer fără de care nu putem trăi.

Mulţi dintre noi – prieteni şi colegi de breaslă, fideli crezului artistic, nu ne-am îmbogăţit.

În ultimul an, Danu a luptat cu moartea precum cavalerul din Durer. Nu s-a plâns niciodată şi nu l-am surprins plângându-se de cancerul necruţător.

Nu în resemnare, nu în panică, ci în deplină forţă creatoare, asemenea unui şcolar silitor şi-a făcut temele una câte una.

Nu vreau să accentuez asupra evenimentelor tragice familiale prin care alţii în deplină sănătate nu ar fi reuşit să le treacă.

Fiecare zi recâştigată din pariul cu moartea l-a făcut să se bucure, să se trezească dimineaţă cu grijile vieţii cotidiene: plata ratelor maşinii, asigurarea unei zile mai bune nepoţilor.

Cu ceva timp în urmă mi-a mărturisit că se simte împăcat, că ar mai fi fost multe vise de înrămat. Am recitit un pasaj autobiografic dedicat bunicului sau, Moshu. Înainte de moarte îşi face un bilanţ cu cei dragi, ne derulează amintiri din liceu, şi tot mai mult Sibiul îi apare că o durere şi mai adâncă. Burgul de pe Cibin ni se înfăţişează într-o cromatică onirică, în exclamaţii coloristice apropiate tehnicii expresioniste. Oraşul natal se repetă într-un serial de căutări metafizice, tentative de întoarcere acasă.

Îmi confia că depărtarea de casă şi micul oraş Sherbrooke, din provinica Quebec şi iarnă nesfârşită – îi prelungesc exilul.

Idolul lui, pictorul Van Gogh, s-a stins pe 29 iulie în urmă cu 125 ani. Ion Vincent Danu a închis ochii pe 29 iulie ac. într-o coincidenţă – aş zice – magică. Blogul său Van Gogh and I, o suită de comentarii, amintiri, impresii şi articole legate de viaţa sa şi de crezul său în pictura lui Van Gogh ar fi o invitaţie la lectură, un recviem la fel de înalt ca şi sunetele orgii mari din Biserica Saşilor din Sibiu.

Ne-a părăsit asemenea unui oaspete blajin, s-a strecurat mult prea devreme din casă noastră cu eleganţa celui ce nu doreşte să deranjeze. A închis uşa cu grijă şi ne-a mai privit îndelung, a ieşit cu faţa precum bradul din munţii Sibiului, aşa cum de fapt şi intrase.

Ne-am trezit întristaţi să nu-l mai avem printre noi, însinguraţi în odaia cu picturile sale, ne spunem că ar fi trebuit să-l fi cinstit mai mult pe când era în viaţă.

P.S. În noiembrie 2013 am scris un poem…

Pasărea Măiastră

Se dedică prietenului Ion Vincent Danu

Vine o vreme – şi zicea bătrânul satului:

– Copile, de acum saivanele de smarald se îngroapă în mâzgă, cerul
îşi apasă cocleala grea,
manta peste umerii – crengi greoaie,
osteoporoza de la un arbore la altul duce vestea în sat,
clopotele dintre nori, săruturi între sănii fugari din tinereţe şi în zori,
înainte ca lumina să le suprindă goliciunea
şi – iată un pastel, îngână cealaltă voce din umbra
pictorului pitit după tufişurile de mure,
nu mai ştii, e toamnă, e vară ori poate am îmbătrânit şi noi în moleşeala
difuză ne prefacem că mai suntem tineri.

Şi tot bătrânul satului cu gură cea spurcată de vornic continuu
nu tace.

I s-au uscat mâinile, căciula boţită – scutură păduchii înfriguraţi de acum,
ani vânturaţi în strune rupte
deasupra lemnului de paltin încă înfăşurând corpul de femeie
– noi îi zicem pur şi simplu vioară.

Copiii îngână nici eu nu ştiu ce,
sub platani, printre roţile de floarea-soarelui,
arse,
şi locomotivele, podurile – se descompun la trecerea hoardelor de lotri de fier vechi.
Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i ajunge, nici măcar gonacii nu-i simt.

La castel singurul loc de lumina, de zaiafeturi şi mâncare Kobe,
femeile mirosind a hermes dansează
pe lângă troli borţoşi,
deasupra bordeielor cu pungi Kaufland în loc de geamuri.

Vine o vreme… şi de la mic la mare, crede că Pasărea Măiastră va poposi în cele din urmă,
rânjeşte bătrânul satului,
acum îşi aduce aminte şi pictorul,
e ţăranul cu pasărea outoare de aur,
pictat cândva pe zid de carusel.

Bătrânul tiran şi-a vândut aurul pe o gură de absint prefăcut precum vorbele-i otrăvite
caruselul îşi poticneşte roata,
într-o rână,
iarmarocul- un ceasornic în măruntaiele-i mecanice povârnit şi el
totul tace în culorile diforme peste pânză timpului,
pictorul surâde,
e mult prea târziu în pastelul său
să mai schimbe ceva,
gesturile, roibii impietresc pasăre măiastră
într-o rostire nedesluşita.pasare maiastra

* * *

Alte articole din ACUM despre Ion Vincent Danu:

Pasărea Măiastră, de Florin Predescu

Interviu cu pictorul Ion Danu, de Adrian Grauenfels

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sunt

Fost-am Adam la început… / Apoi, greşind, / Păcătuind, / Şi aruncat / Din raiul tău, / Am fost plebeu...

Închide
3.139.93.242