ACUM.TV

Se dedică lui Saşa Leibovici, pentru ceea ce face la ACUM şi nu numai

În parcarea supermarketului, călcaţi de-o maşină
în ramele lor mari, am găsit astăzi
o pereche de ochelari.

Unul dintre acele obiecte, mi-am zis,
pe care nu mai poţi să le dregi.
I-am ridicat însă
şi lentilele erau întregi.

De aici şi până la a-i pune pe nas n-a mai fost decât un pas.
Inexplicabil poate (hai, zi!) – unul dintre acele gesturi
pe care nu le poţi stăpâni.
Nu mă aşteptam la nimic, era o simplă curiozitate
şi totuşi, n-am avut dreptate căci dintr-o dată
mi-am dat seama că văd perfect
prin lentilele călcate deşi imaginile…
imaginile erau totuşi ciudate.

Mai întâi am crezut că am o problemă la ochi.
Ca să verific dacă se aplică la amândoi,
i-am închis pe rând, din pleoape şi din gând.

Apoi am inversat poziţia lentilelor, cu acelaşi rezultat.
Era de parcă printr-o lentilă vedeam colorat
iar prin cealaltă, alb-negrul cel mai curat.

Am pus ochelarii în buzunar şi am gândit:
“Mă lămuresc mai târziu acasă, am timp berechet.
Imediat ce ajung, caut chestia asta pe Internet”.

Dar deşi nimic n-am găsit, întâmplarea
mi-a crescut şi mai mult nerăbdarea, mirarea:
printre hârtiile (toate alb-negru) de pe masa de lucru,
prin lentilele mele ciudate,
facturile de plătit se vedeau colorate, pe când cele vechi, rezolvate…
cu zero culori încărcate!

Să fie ochelarii călcaţi fermecaţi?
Să fie cuprinşi de-un blestem?
Oh, am înţeles, şi am început să scriu un poem.

În bibliotecă văd cărţi despre care
ştiu că sunt colorate
cu cotorul alb-negru şi-o alură ciudată…
şi ştiu dintr-o dată
că n-am să le mai deschid niciodată.

În bucătărie văd o oală colorată
şi în ea, o ciorbă gri.
Voi mai vedea oala deci, dar ciorba
nu voi mai gusta din ea, până când nu va mai fi.

Mă uit la ai mei – în culori ochelarii îi adună.
E bine, mai avem timp împreună.

Mă uit pe stradă, majoritatea sunt complet terni
dar totuşi, din când în când câte o figura colorată
îmi zâmbeşte, dezorientată.
Dar eu ştiu, văd clar prin vizor
că ne vom întâlni cumva în viitor.

În fine mă uit la mine şi, într-adevăr, sunt
parţial alb-negru, parţial color. Am să mă schimb în viitor.
De fapt tind către mine, cel colorat, însă realizez:
nu contează ce mi-am planificat.
Contează cu ce am capul zi de zi ocupat.

Acest articol a fost publicat duminică, 8 februarie 2015 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.