Pe vremea când intratul la facultate nu se făcea doar cu buletinul, exista un examen de admitere destul de dificil. Rolul lui era să îi separe pe cei care se visează doctori, ingineri sau avocaţi de cei care chiar sunt înzestraţi cu capacitatea intelectuală necesară. În mod similar, până la momentul admiterii în învăţământul superior, existau alte examene cu caracter eliminatoriu care hotărau dacă eşti suficient de bun pentru ce ţi-ai propus. Voinţa familiei, visele de mărire sau orice alţi factori nu mai contau.
Natural, mulţi din cei ce încercau la aceste examene picau. Pentru că există o repartiţie firească a înzestrării intelectuale, şi anumite forme de învăţământ sunt dedicate fie elitelor, fie marii majorităţi, fie cazurilor speciale. În ultimii ani, a început să ne fie jenă cu această repartiţie. Dacă mai mult de jumătate pică la bacalaureat, nu e pentru că sunt fie mai puţin înzestraţi, fie puturoşi, este vina sistemului. Uităm de rolul fundamental de filtrare al examenului şi îl transformăm într-o etapă birocratică, promovarea lui nefiind o răsplată ci un drept.
De altfel noi avem o tradiţie bogată în a încerca să ignorăm realitatea în numele egalizării. Şi egalizarea se face întotdeauna la cel mai mic numitor comun. Sesizând diferenţa masivă între mediul rural şi cel urban, Ceauşescu a decis pur şi simplu renunţarea la cel dintâi prin mutarea forţată la oraş. În loc să aducă asfaltul la sat, a adus uliţă la oraş. Efectele se văd şi azi, nu numai că încă nu avem şosele şi canalizare la sate, oraşele suferă o diviziune profundă între zonele vechi, centrale şi periferiile nou create.
Consider că scandalul creditelor în franci elveţieni este rezultatul unei situaţii similare celei din învăţământ, şi e momentul acum să fim fermi şi să nu repetăm aceeaşi greşeală. Toţi ne-am dorit o casă, o maşină; finanţarea pentru ele a luat formă unui examen care a testat pregătirea, maturitatea cunoştinţelor financiare şi a bunul simt în viaţă, pe care din păcate mulţi l-au picat. Să faci credit într-o valută relativ exotică pentru a cumpără o proprietate de multe ori supraevaluată, cu o îndatorare de 75% pe 30 de ani arată doar multă dorinţa de a avea o casă şi prea puţin studiu care să îţi permită asta.
Slaba pregătire financiară (la nivel elementar) este demonstrată chiar de Dl Cătălin Voievozeanu, reprezentantul grupului clienţilor cu credite în franci elveţieni. Într-o emisiune de acum câteva zile, la care era invitat împreună cu Dl Adrian Vasilescu, a debitat câteva inepţii colosale. Citez aproximativ: “cred că băncile nici nu aveau franci de fapt, că eu am retras creditul în lei”. Fals, după aprobarea creditului avea un cont în franci şi unul în lei. A făcut un ordin de schimb valutar şi i-a convertit în lei pe care apoi i-a folosit. Este imposibil să fi fost altfel. De aceea, lună de lună, cumpără franci să dea înapoi, pentru că a împrumutat franci. Imaginea domniei sale că banca trebuia să aibă fizic un maldăr de franci pentru a îi putea împrumută suma arată cât de puţin înţelege dintr-un mecanism bancar elementar. Degeaba a încercat Dl Vasilescu să îi explice că în condiţiile în care la acea vreme dobânda la lei era de peste 18% şi la franci elveţieni în jur de 5%, ar fi fost o prostie din partea băncii să îi dea lei la dobânda de franci.
O altă naivitate este declaraţia D-lui Voievozeanu că banca l-a silit să ia credit în franci elveţieni pentru că nu se încadra la alt tip de credit. Nu domnule, nu v-a silit banca, veniturile dv. nu vă permiteau să va finanţaţi cu instrumente standard, sigure, casa pe care o visaţi. E crud şi nedrept, dar asta era realitatea. În aceste condiţii aţi apelat la un instrument financiar de risc ridicat.
Se face analogia între creditele în franci elveţieni şi un medicament toxic. Şi se invocă responsabilitatea celor care au administrat acest medicament unor pacienţi nepregătiţi. Am o noutate, toate medicamentele sunt toxice. De aceea există conceptul de doză care stabileşte un maxim local al efectelor benefice în raport cu cele adverse. În termeni financiari, doza se numeşte cumpătare. Nu este vinovat cel ce pune pe piaţă medicamentul, ci cel care, abuzând de el, îşi pune viaţa în pericol. Prospectul a existat, atât BNR cât şi multe alte voci au spus în repetate rânduri că a contracta un credit în altă valută decât cea în care ai veniturile reprezintă un risc enorm şi o asemenea soluţie trebuie folosită cu moderaţie. Asemenea avertismentelor de pe ţigări, aceste voci au fost ignorate.
Şi de multe ori obţinerea unor “doze” mai mari decât cele sănătoase a fost făcută în deplină cunoştinţă de cauza, prin fraudă (şpagă la evaluator să declare o valoare mai mare a imobilului, cărţi de muncă umflate artificial pentru câteva luni, etc.). La fel ca în cazul fumătorului ce trage din ţigară când deja tuşeşte aţi spus, lasă, o să fie bine, nu o să mi se întâmple mie. Ei bine, s-a întâmplat.
Suntem acum ajunşi în acest impas. Pe de o parte, tragedia celor ce nu îşi mai pot plăti ratele şi se văd în pericol de a fi aruncaţi în stradă e reală. Pe de altă parte, munca şi studiul celor care au fost chibzuiţi şi informaţi nu pot fi trecute în irelevantă printr-o subvenţie arbitrară. Indiferent ce soluţie se va găsi, sper să nu asistăm la încă o anulare a sistemului prin care performanţă este răsplătită.
Prin anularea rolului examenului de admitere ne-am ales cu generaţii întregi de absolvenţi de învăţământ superior ce nu se pricep la nimic. Prin pervertirea modului în care funcţionează creditarea bancară ne vom alege cu blocajul sistemului. În fond, eu de ce mi-aş mai plăti mâine rata? Şi banca, ştiind că sunt predispus să fac asta şi să fiu sprijinit de stat în acest demers, de ce mi-ar mai da bani? Şi, când economia se va prăbuşi astfel prin dispariţia sursei principale de finanţare, ce folos că vi s-au refinanţat în lei la un curs milostiv creditele în franci, ajutorul de şomaj tot nu va acoperi rata.
Ştefan Moişanu, 19 ianuarie 2014
Preluat cu permisiune de pe blogul autorului – http://mstefan.svbtle.com/
Împrumutul în valută străină este o măgărie periculoasă pe care statul român a permis-o. Consecințele ei pot fi atît de serioase încît e iresponsabil și cinic să lași o populație fără experiență și maturitate în chestiuni de economie de piață.
Exemplu înfiorătoar este de falimentul Islandei exact pentru acest motiv, credite în euro. Și islandezii au trăit numai în capitalism.
La fel de neconstructiva și cinică mi se pare culpabilizarea populației pe care articolul o face.
Dovada ca acordarea de credite în valută străină depășește gradul acceptabil de risc și nu ar trebui permisă de către stat este faptul că ea nu există în nicio țară civilizată europeană.
@George
> Împrumutul în valută străină este o măgărie periculoasă…
Poate că lucrurile sunt ceva mai complicate. Văd două articole din „Ziarul Financiar” de ieri şi astăzi, intitulate:
Până acum cei care au luat credite în franci elveţieni au plătit mai puţin decât cei cu împrumuturi în euro sau lei
Drama reală a celor care au credite în franci sau chiar în euro luate în boom nu este creşterea cursului, ci înjumătăţirea valorii proprietăţilor deţinute în garanţie, agravată şi de scăderea veniturilor proprii
Foarte interesante articole, merită citite. Ele explică că muuulte lucruri s-au întâmplat din momentul contractării înprumuturilor şi până acum, şi toate erau greu previzibile.
Dar prima întrebare care trebuie pusă este: de ce dobânda la împrumuturile în RON era de 2-3 ori mai mare ca a celor în franci elveţieni (sau euro)? Pentru că asta i-a făcut pe unii să accepte riscul (implicit) al cursului de schimb valutar.
Într-adevăr, diferenţa în costul creditului în cele două cazuri este enormă: dacă luăm dobânzile din articolul lui Moişanu, atunci la un împrumut în franci pe 30 de ani costul creditului era 150% din sumă, iar pentru RON era 540% !!
Cât priveşte opinia ta că statul ar fi trebuit să interzică creditele în monedă străină… după acelaşi principiu ar trebui interzise toate comportările riscante, adică toate comportările în general, deoarece toate sunt riscante într-o măsură mai mare sau mai mică 🙂
Iar riscul este deseori imposibil de evaluat, mai ales dacă factorii de risc depind de hotărârile unor oameni puternici, ca de ex. statul (măresc/micşorează salariile) sau băncile centrale, care pot să hotărască peste noapte să arunce pe piaţă (sau să retragă) mii de miliarde de RON/EUR/CHF…
@Alexandru Leibovici
De acord, cei care au credite imobiliare peste masura sint afectati de pericolul pur al indatorarii (la fel cu cei din toate celelalte tari, cu SUA in frunte), plus „bonusul” ca li se poate deprecia venitul in raport cu creditul.
Cita vreme raportul leu-franc elvetian s-a mentinut in limite rezonabile, cei care au avut credite in franci au realizat un cistig dat de dobinzile mai mici.
Daca ar fi avut credit in lei si inflatia ar fi fost considerabila atunci datoria se achita prin efectul inflatiei. Dar o inflatie atit de mare nu a fost de actualitate.
E complicat, intr-adevar, nu numai elementul valuta straina are importanta. Dar creditul in valuta straina ar trebui vazut ca un tabu absolut. Acest lucru trebuia impiedicat de catre stat. Nu ma intreba de ce. Dar daca in Elvetia nu se pot cumpara imobile cu credite in euro, lei sau coroane suedeze, atunci acelasi lucru nu ar trebui sa fie permisa nici varianta omoloaga romanesca. De vazut ce s-a intimplat cu Islanda.
E adevarat ca e de discutat ce trebuie si ce nu trebuie sa controleze statul. Dar nu am intilnit inca exemple cu o administratie serioasa care permite mai multe valute in tranzactii interne.
In rest, sint de acord, nimeni nu traieste in siguranta absoluta, nici cei care au credite nici cei care isi plaseaza capitalul.
@George Petrineanu
> creditul in valuta straina ar trebui vazut ca un tabu absolut. Acest lucru trebuia impiedicat de catre
> stat. Nu ma intreba de ce.
Păcat…
> Dar daca in Elvetia nu se pot cumpara imobile cu credite in euro, lei sau coroane suedeze, atunci acelasi lucru…
Dacă nu se pot, atunci nu pentru că este interzis, ci pentru că nu există suficientă piaţă (interes) pentru aşa ceva şi de aceea băncile nici nu oferă.
Eu pot să fac un credit în franci aici în Elveţia şi să-mi cumpăr/fac o casă în România; de schimbul monetar CHF/RON mă ocup eu însumi. Şi vicevesa. Sau să fac asta pentru cineva care care lucrează în România. Similar pentru euro/coroane. Ar trebui să fie interzis?
Dacă da, atunci de ce n-ar trebuie să fie interzis privaţilor să facă operaţiuni pe piaţa FOREX? Este în fond acelaşi lucru! Şi dacă tot suntem aici, de ce n-ar trebui ca statul să interzică privaţilor să cumpere/vândă acţiuni? Doar şi astea sunt FOARTE riscante! Sau să meargă cu maşina, unde îşi riscă chiar VIAŢA? 🙂