În ianuarie 1950 se sărbătorea centenarul naşterii lui M. Eminescu; între numeroasele manifestări culturale iniţiate cu acest prilej, am reţinut programarea unei conferinţe, la sala Dalles, a criticului literar George Călinescu, autorul cunoscutei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent şi al unor lucrări consacrate operei poetului. Mi-am fixat în memorie data şi ora conferinţei, iar cu circa o oră înainte am fost prezent la sala Dalles, reuşind să ocup un loc acceptabil. Pe măsură ce se apropia ora anunţată, sala devenea neîncăpătoare; cu un sfert de oră înainte de începere, îmbulzeala de la intrarea în încăperea arhiplină a impus intervenţia organelor de ordine, pentru a-i îndepărta pe protestatarii zgomotoşi care doreau cu orice preţ să ajungă şi ei înăuntru.
Când a luat cuvântul George Călinescu, am fost impresionat mai întâi de felul în care vorbea: ridica vocea la tonalităţi înalte, pentru a o coborî apoi brusc, în cursul aceleiaşi propoziţii: „E o pă-re-reee…” a început el să-şi declame discursul, ridicând şi coborând tonul.
După primele impresii, mi-am concentrat atenţia asupra conţinutului spuselor sale. In timpul conferinţei, unui spectator i s-a făcut rău şi a trebuit să intervină cei de la ambulanţa chemată în ajutor; pe conferenţiarul de la tribună nu 1-a deranjat această întâmplare.
Seara, la cămin, le-am povestit colegilor despre protestele care au precedat conferinţa lui George Călinescu (ale celor nemulţumiţi că nu mai aveau loc în sală), le-am vorbit şi despre incidentul nedorit, apoi m-am referit la conţinutul discursului său, concentrându-mă în final asupra esenţei expunerii sale, sintetizată în formula: „Un geniu al creaţiei literare româneşti”.
Pe neaşteptate, Voican, un coleg de an, a exprimat o opinie contrară:
– Un poet burghez !
Am sărit cu toţii ca arşi: „Cum, mă, a scris şi Împărat şi proletar„, a replicat unul, la obiect … , „poeziile sale sunt capodopere ale literaturii române moderne”, a adăugat altul, iar cel de al treilea – indignat la culme – s-a arătat a fi cel mai aprig apărător al lui Eminescu, ridicând mâna asupra colegului…
în faţa pumnului îndreptat spre el şi a protestelor generale, Voican explică în grabă:
– Aşa am citit într-o revistă literară, eu doar am reprodus concluzia unui articol despre Eminescu …
„Discuţia” s-a mai domolit, dar reproşurile au continuat: „cum să reproducă o asemenea inepţie ?!”, ne întrebam cu toţii, nedumeriţi şi revoltaţi.
Cel care a provocat acest mic scandal era şi responsabil cu biblioteca din căminul nostru, de aceea atitudinea sa din această seară era cu atât mai surprinzătoare; trebuia să apelăm la el dacă doream să împrumutăm o carte apărută recent şi indicată în bibliografia obligatorie, sau alte lucrări mai vechi existente în bibliotecă.
In primăvara anului 1950 continuau şi manifestările închinate Revoluţiei de la 1848, asociate adeseori şi cu comemorarea morţii lui N. Bălcescu (1852). Colegii de facultate programaseră o întâlnire cu scriitorul Camil Petrescu, autorul romanului Un om între oameni, dedicat revoluţionarului român; eu doream să revăd câteva scrieri ale marelui istoric şi om politic despre revoluţia de la 1848 în Principatele Române.
Înainte de a participa la întâlnirea cu scriitorul, m-am îndreptat spre altă cameră din cămin unde – după cum am aflat de la colegi – se găsea în acel moment responsabilul cu biblioteca, dorind să stabilesc o întâlnire cu el. Cum am intrat, am constatat că încăperea era ceva mai mică decât a noastră, iar cei care locuiesc aici au cu toţii o notă comună: sunt ceva mai în vârstă decât noi ceilalţi. Când m-a văzut, Voican m-a invitat să mă aşez şi să ascult ceea ce povestea un alt coleg, fost ofiţer, acum „deblocat” (adică „lăsat la vatră fără voia lui”):
– Spune lucruri interesante despre colhozurile din Rusia, rămâi şi tu !
– Cunosc cum e viaţa în colhozurile ruseşti, am răspuns eu invitaţiei sale; tatăl meu a fost pe front acolo.
Până la urmă ne-am înţeles să ne întâlnim în ziua următoare direct la bibliotecă. La ora stabilită eram acolo şi am constatat că în biblioteca noastră se găsesc mai multe lucrări ale lui Bălcescu; după ce le-a răsfoit, Voican a ajuns la concluzia că nu poate să-mi împrumute niciuna, pentru că „îi critică pe ruşi”. I-am explicat, cu convingere, că Bălcescu nu critică poporul rus, ci ţarismul, anume rolul contrarevoluţionar al armatelor ţariste, care au înăbuşit în mai multe ţări europene revoluţiile izbucnite la 1848. In faţa argumentelor mele, mi-a făcut o concesie: îmi va împrumuta o singură lucrare – Mersul revoluţiei la români.
După ce am luat cartea, am ieşit împreună din bibliotecă; înainte de a ne despărţi, Voican mi s-a adresat cu voce scăzută:
– Vreau să ştii şi tu că noi, câţiva colegi, am hotărât să formăm o mică societate de critică a marxismului. Vino şi tu cu noi!
în faţa destăinuirii neaşteptate a lui Voican şi a îndemnului său, m-a cuprins indignarea; ce voia cu adevărat băiatul acesta, ce valori împărtăşeşte el în realitate ? Am avut o reacţie spontană:
– Voi, mă ?! Din critic al lui Eminescu şi al lui Bălcescu te-ai transformat în critic al lui Marx ? Vă urez succes !
Ulterior n-am mai discutat cu el pe această temă, dar peste câteva săptămâni, un alt coleg, Nelu Horeanu, cu care mă împrietenisem încă din anii liceului, m-a luat de-o parte să-mi spună „ceva important”:
– Rămâne între noi, a precizat el de la început. Să vezi ce s-a întâmplat zilele astea. Ştii că bietul Grigore Boteanu era tare supărat când s-au distribuit – după sesiunea din iarnă – obiecte de îmbrăcăminte studenţilor cu stare socială modestă, iar el n-a primit nimic. în momentul în care am auzit noi vestea atunci, la Facultate, mai erau de faţă Grigore, Ionel Dâncan şi Voican. Am comentat, surprinşi, ştirea: uite, mă, cui i-au dat – tocmai lui Florescu şi Popa, care caută mereu să iasă în faţă la şedinţe … Grigore era supărat rău de tot, a început să înjure şi să-i acuze pe cei de la conducerea Facultăţii de grave nedreptăţi: „Le-au dat numai celor care ridică mâna şi se bat cu pumnul în piept, luându-şi tot felul de angajamente fanteziste pe la şedinţe. Asta e dreptate ? E adevărată bătaie de joc !”
Voican 1-a luat de-o parte să-i spună ceva, iar noi ceilalţi am plecat spre cămin – continuă Horeanu relatarea sa. Peste câteva zile, Grigore ni s-a destăinuit mie şi lui Dâncan, se vedea că îl frământă ceva. Ne-a povestit că Voican i s-a adresat atunci în felul următor: „Vedem cu toţii câte nedreptăţi sunt, deşi ni se spune mereu că statul nostru e condus de muncitori şi ţărani. Câţiva colegi am format o societate în care discutăm şi criticăm asemenea nedreptăţi sociale. Vino şi tu cu noi !”. Grigore nu ştia ce să spună. Celălalt i-a cerut să se mai gândească, promiţându-i că o să-i explice mai pe îndelete după ce se va linişti, acum fiind foarte necăjit.
După ce Grigore a terminat destăinuirea sa, Dâncan a reacţionat rapid: i-a cerut să meargă împreună la secretarul de partid şi să-i povestească tot, altfel îi va spune el. Grigore se afla într-o situaţie dificilă, dar şi-a dat seama prea târziu de greşeala sa: n-avea încotro, era silit să accepte propunerea lui Dâncan, despre trecutul căruia nu ştia nimic atunci. A aflat apoi că fusese membru de partid pe vremea când era învăţător (înainte de reforma învăţământului din 1948), dar a fost exclus din rândurile P.M.R. pentru „abateri de la morala proletară” (fiind cam afemeiat). Voia acum, probabil, să se reabiliteze şi i s-a părut că a găsit un prilej potrivit.
In ziua următoare, secretarul P.M.R. i-a cerut lui Grigore să nu mai discute cu nimeni despre cele întâmplate şi 1-a chemat din nou la B.O.B. peste două zile, dar să fie singur. La data respectivă era de faţă şi un reprezentant al Securităţii, care i s-a adresat lui Grigore, cerându-i să accepte propunerea lui Voican, apoi să-1 informeze pe el despre activităţile acestui grup: „Vom ţine în permanenţă legătura; aşa e bine şi pentru dumneata”. Grigore nu avea de ales; a venit însă mereu la mine şi mi s-a destăinuit. M-a întrebat şi ce putem face noi, spre a-i ajuta şi pe alţii, mai slabi de înger, să nu cadă în acest joc nefericit.
Acum, după ce Nelu Horeanu şi-a terminat relatarea, am înţeles de ce proceda Voican aşa; nu-i critica pe bune nici pe Eminescu, nici pe Bălcescu; era un fel de test, la care apela spre a vedea, care sunt reacţiile noastre când el „critica” valorile culturii române. Aplica acest test într-un mod cam primitiv, gândeam eu.
I-am spus lui Nelu Horeanu cum cred eu că e bine să-i prevenim pe ceilalţi băieţi: să stăm de vorbă cu colegii de liceu, în primul rând, pentru că îi cunoaştem mai bine (în special cu unii mai guralivi sau aplecaţi spre aventură), astfel încât să nu ajungă şi ei victimele Securităţii; apoi cu alţii. Nelu a fost de acord cu mine şi am stabilit împreună să le spunem că se află printre noi turnători şi e bine să-şi mai ţină gura.
Eu şi alţi studenţi din anul I de la Facultatea de Filosofie, care ocupam la început un dormitor mare (de 20 de paturi), am reuşit să ne mutăm în cursul celui de al doilea semestru în două camere mai mici. Patul meu era situat lângă cel al lui Stoican Nedelescu, un băiat apropiat de mine. Împărţeam cu el şi un dulap, amplasat pe coridor, în care ţineam lucrurile personale. în toamnă fusesem împreună cu Stoican la sora lui – care locuia spre marginea oraşului – unde am băut must şi am mâncat porumb copt, simţindu-mă ca acasă. Cu timpul, am constatat însă că prietenul Stoican avea un mic defect – era cam naiv, se încredea repede în oameni, fără a-i cunoaşte bine. I-am spus-o direct şi mi-a promis că va fi mai atent de acum înainte.
Din destăinuirile colegului Grigore Boteanu (făcute prietenului Horeanu, cu privire la întâmplările neobişnuite prin care trecea acum), am aflat că din grupul lui Voican făcea parte şi amicul Stoican; m-am îngrozit, dar, din păcate, nu puteam să-i spun nimic lui. Tot în acest fel am mai aflat că cei din acest grup se întâlneau periodic la o cafenea, nu departe de Facultate; discutau despre ultimele ştiri transmise de posturile de radio „Vocea Americii” şi „B.B.C.”, iar uneori confecţionau afişe în care îndemnau la rezistenţă faţă de autorităţi. Procedau într-un mod ingenios: decupau din ziare anumite cuvinte şi expresii, pe care le lipeau apoi pe o filă albă de hârtie, confecţionând astfel un manifest; introduceau apoi rezultatele strădaniei lor în căsuţe poştale de la diverse adrese.
Într-o zi, înainte de sesiunea de examene din vară, Stoican mi-a cerut să ieşim împreună din cămin, pentru că voia să-mi spună ceva important; am acceptat. Mi s-a adresat foarte deschis: „Ştii probabil ce s-a întâmplat în ultimul timp, am văzut cu toţii că în curtea căminului este o dubă neagră şi câte un coleg de-al nostru nu se mai întoarce în camera lui. Acum câteva minute, am fost chemat şi eu la telefonul de la administraţia căminului: o voce m-a convocat la o «întâlnire importantă» în staţia de tramvai cea mai apropiată. La celălalt capăt al firului vorbea o persoană care spunea că mă cunoaşte şi că trebuie să ne vedem neapărat în staţie, peste o oră ! Iată ce vreau să te rog: du-te tu în locul meu, să vezi despre ce e vorba, apoi îmi spui şi mie ce-ai văzut”.
M-am gândit puţin, după care i-am dat următorul răspuns: „Uite ce e, probabil că o să văd în staţie diverse persoane care aşteaptă un tramvai sau altul. Ce altceva aş putea observa ? Iar dacă e să te ridice şi pe tine, singur ai amintit de duba din curtea căminului nostru. Crezi că aş putea rezolva ceva ?”
Stoican nu s-a arătat surprins de ce i-am spus eu; a răspuns astfel la întrebarea mea: „Ai dreptate”. Şi a continuat, adresându-mi o rugăminte: „Să ştii că 1-am prevenit pe cumnatul meu că s-ar putea să mi se întâmple ceva grav; dacă timp de câteva zile nu mai dau niciun semn de viaţă, să vină la cămin, să ia legătura cu tine ca să-i deschizi tu dulapul nostru, pentru a lua acasă lucrurile mele. De acord ?”
Nu puteam să nu fiu de acord într-o asemenea situaţie. I-am împărtăşit părerea mea de rău pentru că s-a ajuns aici şi ne-am despărţit îngânduraţi, cuprinşi de emoţii. Peste aproape o săptămână a venit la noi în cameră – după masa de prânz – cumnatul lui Stoican şi ne-a întrebat, zgomotos, unde este el. Am ridicat cu toţii din umeri, în semn că n-aveam de unde să ştim (doar bănuiam fiecare). A insistat şi ne-a întrebat din nou, ridicând braţele: „Cum de este posibil aşa ceva: să dispară un coleg din senin iar noi să nu ştim nimic ?!” îi înţelegeam supărarea, dar nu şi sensul gesturilor sale. I-am spus atunci, scurt: „Am cheia de la dulap, să mergem pe coridor”. M-am ridicat şi 1-am condus la dulapul comun. A înghesuit în două sacoşe lucrurile colegului meu, venise pregătit. Ne-am despărţit în tăcere, strângându-ne mâna – eram mâhniţi amândoi.
Pe la sfârşitul anilor ’70 veneam de la serviciu, îndreptându-mă spre casă. De-o dată s-a apropiat de mine o veche cunoştinţă – era chiar Stoican Nedelescu. Mi-a vorbit politicos, spunându-mi că ştie unde lucrez acum – la academia care coordonează activitatea de cercetare din institutele socio-umane – şi că vrea doar să mă întrebe ceva. I-am luat-o eu înainte: „Dar tu ce faci, te văd sănătos, voinic … ?”. „A trecut timpul …, să ştii că am înţeles multe, s-au produs transformări importante în ţara noastră” – a fost răspunsul său neaşteptat. A continuat: „Eu sunt student la drept acum, mai am puţin şi termin ! Dar iată ce voiam să te întreb: dintre colegii noştri care am fost atunci în grup cu Voican, numai unul nu a fost împreună cu noi până la capăt, e vorba de Grigore Boteanu. Nu-i aşa că el ne-a denunţat ?”
Era greu să-i explic acum, în amănunt, cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Apoi, din spusele lui am înţeles şi eu „multe”: să fii student la drept trebuia să ai un dosar aprobat de organele de partid; îmi vorbise şi despre „transformările importante” petrecute în ţara noastră. Răspunsul meu a fost succint:
– Ştiu precis doar că Grigore a fost trimis în anul universitar următor în U.R.S.S., unde a studiat economia politică, nu filosofia (îi era de ajuns un an, cât a studiat filosofia în ţară …). Am înţeles însă de la colegi că situaţia e mai complexă, Grigore fiind împins, împotriva voinţei sale, de altul să vi se alăture vouă şi apoi să comunice totul „organelor”.
Stoican a rămas pe gânduri; aşteptase o confirmare din partea mea a ipotezei lui… Fiindcă ne apropiam de locuinţa mea – am văzut că ştia precis unde am apartamentul – şi-a luat la revedere de la mine; ne-am urat reciproc mult succes în activităţile noastre.
M-am despărţit de Stoican, dar întrebările din mintea mea au rămas: să se fi schimbat el cu adevărat, ori s-a „adaptat împrejurărilor”?
Aprecierile lui Stoican privind marile transformări petrecute în ţara noastră mi-au adus în minte altele, similare, aparţinând unui fost coleg de liceu (un timp am stat chiar în aceeaşi bancă), ajuns acum colonel de miliţie. Când ne-am întâlnit – întâmplător – şi a aflat în ce instituţie lucrez eu, mi-a spus de parcă ar fi vrut să-şi justifice uniforma cu multe grade: „Am înţeles şi eu marile schimbări din ţara noastră în aceşti ani şi că trebuie să-mi fac datoria !”
Eu mă gândeam în zilele următoare tot la Stoican, întrebându-mă insistent: este oare sincer sau a considerat că e mai bine să colaboreze cu cine „trebuie”? întrebărilor mele nu am putut să le dau un răspuns precis: supoziţiile formulate de mine erau doar interpretări ale spuselor sale; mi se păreau totuşi concludente. Am început să cred tot mai mult că el nu simţea nevoia să-şi pună astfel de întrebări, satisfăcut de situaţia sa actuală…
De acelaşi autor, Nicolae Gogoneaţă, v. „Utopia Magna” partea 1-a, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a.
Pentru datele biografice ale autorului Nicolae Gogoneaţă vezi partea 1-a.
Un amanunt relativ la distribuirea hainelor celor mai nevoiasi in anul 1950 la studenti.
Exista in Romania precum si in multe alte tari o organizatie finantata de evrei americani care se numea Joint Distribution Committee. In anii 49-50 guvernul sau partidul si-a atribuit (adica zulit) hainele din magaziile Jointului. Dupa vreo luna-doua au aparut la Politehnica oameni de „baza” imbracati in paltoane albastre made in USA! Bineinteles eram cam frapat ca nu eram la curent cu faptul ca Joint-ul de fapt era o organizatie americana „fascista” care de fapt ajuta tovarasii de drum. Era amuzant sa-i vezi pe fratii in cosume si paltoane albastre!