Va amintiţi de ultimul hamsin [*]? A fost o arşiţă teribilă… Şi a ţinut câteva zile drăcia aia de căldură, nici măcar pe seară nu s-a răcorit… Ei bine, în zilele alea de cuptor s-a întâmplat ceva interesant.
În prima seară, am simţit că nu-mi găsesc locul în apartament cu toate că am aparat de aer condiţionat. Aşa că am ieşit în părculeţul de lângă complexul comercial, la doi paşi de blocul nostru.
– Bine că ai venit! m-a întâmpinat bucuros domnul Biton, vecinul de la opt. Sunt aici de un sfert de ora şi nu se iveşte nimeni să-l fac o tablă… Dacă vrei să nu simţi căldură, joacă table.
Biton avea şi câteva sticle de bere, aşa că am acceptat. Nu au trecut nici cinci minute şi a apărut Menase cu un taburet. Apoi s-a înfiinţat Leopold Gurnist cu căţeaua, nevasta-să îl trimisese s-o plimbe… Când a venit Hăim gruzinul în pajamă şi cu o sticlă de vodkă, eram deja bine dispuşi. Ca să nu lungesc povestea, cu un telefon, două plus un esemes, au coborât şi alţii, adică toată garnitura. Am petrecut aşa cam până la miezul nopţii…
În a două seară, am sosit cu toţii imediat după ştirile de la televiziune. Nu lipseau tablele, un joc de remi, reviste, băuturi răcoritoare, mă rog, tot ce trebuie că să te faci că nu ţi-e cald. Era relativ bine, pe cuvânt… Şi atunci a apărut, nu ştiu de unde, un omuleţ îmbrăcat în negru, chiar mă întrebăm cum naiba nu se sufocă în costum, şi s-a adresat grupului:
– Autorizaţie de la Primărie aveţi?
Noi am crezut că vrea să între în vorba, aşa că l-am lăsat în plata domnului, încă un chibiţ n-o să ne strice cheful. Dar el o luase în serios.
– Unde e autorizaţia de la Primărie?
S-a dovedit că-i un inspector însărcinat cu chestii din astea.
– La ce dracu vrei autorizaţie? l-a repezit Biton… În casă ne coacem, ne trebuie autorizaţie că să ne răcorim niţel?!
– Va răcoriţi sau nu, asta nu e treaba mea, a precizat omuleţul. Aţi deschis aici un club, jucaţi jocuri de societate, beţi bere, trebuie autorizaţie.
– Ţine o bere şi întinde-o! l-a pus punct Biton. Şi să nu te mai prind pe-aici, că-ţi rup picioarele… Valea!
În a treia seară, nici nu ne-am adunat bine în plen, că a apărut un poliţist.
– Am fost sesizaţi că aţi deschis un club clandestin. Împrăştiaţi-va!
– Ascultă, domnule, i-a servit replică Hăim Nasgatasvili, agitând nişte castaniete în buzunarul pijamalei. Nu e nici un club aici, aşa că fă bine şi mai slăbeşeşte-ne. Berea e de acasă, ziarele le-am cumpărat cinstit, ne răcorim şi noi cum putem. Aşa că lasă-ne, că avem călduri… Clac-clac.
Omul ordinii a înţeles şi s-a retras strategic…
Am făcut puţin haz pe chestia asta şi chiar ne întrebăm cine o să ne mai viziteze mâine… Cel care a apărut, pentru că n-am scăpat, era un tip cu barbă şi cu redingota. Ne-a salutat cu bunăvoinţa şi a început să împartă cărţi de rugăciune.
– Sunteţi mai mult de zece [**], a constatat el, aşa că e numai bine pentru rugăciunea de seară. Spuneţi după mine…
Dansul a început să se roage, aşa că încet şi discret, noi ne-am strâns catrafusele şi, vorba aia, am făcut paşi. Nu că ne-am teme de ceva sau de cineva, dar tocmai atunci, exact în clipă aia, s-a spart hamsinul.
Şi ne mai aşteptau şi soţiile acasă…
————
[*] Hamsin – vânt din sud, fierbinte, uscat şi încărcat cu praf; suflă primăverile.
[**] Prezenţa a cel puţin zece persoane (bărbaţi, la unele curente religioase evreieşti) este necesară pentru a putea ţine anumite rugăciuni comune.