Imagine din filmUnii zic ca Desistfilm este al treilea film al lui Stan Brakhage. Altii spun ca este al cincilea, sau chiar al saselea. Oricum, flacaul avea douazeci de ani si era nebun dupa filme, asa cum avea sa ramana toata viata.
Se pare ca Desistfilm a fost facut din intamplare. Cel putin asa se povesteste. Brakhage promisese unor prieteni ca le va proiecta cateva filme la o petrecere si nu avea destul material. Cum tocmai facuse rost de patru role de film care fusesera destinate pentru aparate de filmat montate pe mitraliera si care supravietuiseara celui de-al doilea razboi mondial, decizia lui a fost prompta: sa se duca la petrecere si sa faca acolo filmul pe loc.
Yvonne Fair era la petrecere, si James Tenney, si Walt Newcomb, Larry Jordan, Bob Benson si Alex Austin. Pe vremea aceea toti acestia nu erau decat o gasca de beatnici, prieteni toti cu Brakhage si jucand in filmele lui (cei mai multi dintre ei jucasera de altfel in Unglassed Windows Cast a Terrible Reflection). Ei bine insa, in seara aceea toti erau beti crita.
Bob Benson avea sa continue sa joace in filmele lui Brakhage inca vreo cativa ani, pana va deveni actor TV. Yvonne Fair si Walt Newcomb jucasera superb in cateva filme de Brakhage, aveau sa renunte la actorie; pacat, aveau figuri extrem de expresive. Larry Jordan avea sa devina cunoscut in cercurile de cinema underground cu colajele lui de animatie, iar James Tenney avea sa devina unul din numele mari ale muzicii compuse pe computer.
Numai ca in seara aceea de demult toti erau beti crita. Si fiecare pe socoteala lui, incapabil sa ii observe pe ceilalti. Muzica era infernala, pianul suna ca un fierastrau taind metal, sau ca doua foi de tabla clampanind una in alta. Cativa dintre ei incercau sa spuna ceva nearticulat, dar renuntau imediat, pentru ca nimeni nu era capabil sa termine o fraza sau sa ii asculte pe altii. Walt incerca sa construiasca un turn din carti, in van, Yvonne incerca sa desire un scul de lana, reusind doar sa se lege cu lana de jur imprejur. Larry isi dadea toata silinta sa isi aprinda o tigara, cu patru chibrite pe care incerca sa le tina intr-o mana, aranjate intr-un soi de morisca. Fiecare fuma in draci si bea de parca tutunul si bautura ramasesera singurele lucruri care mai puteau sa aiba un sens oarecare.
Bob incerca sa cante la o mandolina, fara sa reuseasca, asa ca tipul renunta, isi desfacu pantalonii si incepu sa isi curete buricul, probabil un act de crestere a cunoasterii de sine prin autoconstientizare: se pare ca pe vremea aceea conceptiile lui existentialiste erau profunde, asa incat nu putea fi sigur decat de el insusi.
Stan se facu si el foarte repede turta, ba chiar si camera de filmat deveni turta, urmarind betivi cu ochi de betiv.
In fine, asa spune povestea. O poveste despre cum a fost facut un film de sase minute, la o petrecere de tineri beti crita, candva prin anii cincizeci, undeva prin Colorado.
Este un film foarte important, si iata dece.
Este prima oara cand camera de filmat a lui Brakhage devine subiectiva in mod premeditat. In loc sa ne istoriseasca un story urmarit din afara, observatorul devine aici parte a acestui story; in loc sa vada scena din exterior, aici camera de filmat devine parte a scenei, asa ca filmul este mai curand o poveste despre cum a fost vazuta povestea. Brakhage nu cunoastea pe atunci filmele lui Dziga Vertov, dar mergea pe acelasi drum.
Este primul film al lui Brakhage in care camera de filmat devine cu adevarat parte din el insusi, iar el devine parte a camerei sale de filmat. Si aici Vertov ne vine din nou in minte. Numai ca in cazul lui Brakhage mai e ceva: daca el e parte a camerei sale de filmat, iar camera sa de filmat este parte din el, atunci camera ii intra in viata lui, iar viata lui devine filmele sale. Ii vezi filmele, il vezi pe el. Si el va gasi curajul si onestitatea sa ne spuna totul, despre nastere si despre moarte, despre sex si despre tot soiul de intimitati, despre frica si despre entuziasm, despre nebunie – si ii va fi imposibil sa faca altfel pentru ca era legat pentru todeauna de camera lui de filmat. Si dupa multi ani, va renunta la camera – filmele lui din anii optzeci si nouazeci vor fi pictate de mana direct pe celuloid. Imersiunea sa in lumea filmata de el va deveni totala.
Darragh O’Donoghue considera ca Desistfilm este un prototype horror movie, shot through with the quicksilver sensibilities of Cocteau and Epstein (Senses of Cinema). As spune ca este mai degraba voyeuristic, pentru ca poarta in el un sens al intimitatii aproape de nesuportat. Aici a fost marea arta a lui Brakhage: apropierea dintre cineast, camera de filmat si scena. Fiecare, cineast, camera de filmat si scena, se observa unul pe celalat cu minutie. Rezulta un univers in care oameni, obiecte si timp devin aidoma, pierzand orice contact solid cu realitatea concreta, cumva plutind in spatiu, comportandu-se neasteptat si fiind in primul rand amenintatoare; un univers unde nimeni nu mai este in control; iar ceea ce rezulta este un simt oribil de claustrofobie si paranoia.
Si de ce titlul acesta, Desistfilm? Ei bine, pentru generatia beat a anilor cincizeci, rebeli fara cauza, nici macar existentialismul nu mai merita sa existe.