În tren întâlneai fel de fel de oameni. Majoritatea se fereau să se angreneze în discuţii pe teme politice şi dacă o astfel de discuţie se înfiripa, tăceau, aparent indiferenţi. Aproape nici unul nu mai credea în minciunile propagandei, dar se temeau să vorbească.
În vagoanele de clasa a doua circulau oamenii simpli şi foarte rar aveai ocazia să întâlneşti mărunţi activişti de partid. Aceştia, întotdeauna proaspăt bărbieriţi şi tunşi, cu cravată şi costum voiau să pară impunători, deşi de cele mai multe ori stofa costumelor lor era de calitate inferioară şi gulerele cămăşilor erau evident uzate. Vorbeau tare, spuneau bancuri de prost gust, evident pe teme apolitice şi radiau mulţumire, chiar dacă la o privire mai atentă arătau jalnic.
Lăudau, mai mult sau mai puţin discret, dar pe un ton convins realizările „harnicului şi talentatului nostru popor sub conducerea înţeleaptă a partidului”, cădeau în extaz atunci când vorbeau despre frumuseţea sufletească a românului, dar dacă se întâmpla să-i contrazici se pierdeau cu firea şi negri de furie începeau să ameninţe. În urmă cu 30 de ani ţi-ar fi pus pistolul în piept şi te-ar fi predat miliţiei, dar acum, fără pistol, se simţeau slabi şi ameninţările lor semănau cu lătratul unui câine jigărit care vrea să-şi facă curaj.
Odată mă aflam în compartiment împreună cu două studente şi doi astfel de activişti de mâna a doua. După ce aceştia au spus câteva bancuri porcoase, fetele au părăsit cu bagaje cu tot compartimentul. Cei doi au început atunci să discute pe teme politice. Aveam impresia că mă aflu într-o şedinţă de partid. La un moment dat, în timp ce trenul trecea pe lângă un cartier nou de blocuri, unul din cei doi a exclamat:
— Vai, ce mult şi ce frumos s-a construit!
L-am contrazis. I-am spus că mult nu înseamnă şi frumos, că blocurile astea sunt urâte, cartierul e hidos, iar oamenii se simt în cutiile acelea de beton ca într-un lagăr.
Activistul m-a lăsat să termin şi în loc să mă contrazică mi-a spus o poveste. În timp ce povestea se uita în ochii mei:
— Am întâlnit odată pe cineva care fusese martor în anii ’50 la execuţiile de la Pădurea Verde. Au fost executaţi cei care complotaseră împotriva poporului. Mi-a povestit că oamenii aceia care urmau să fie împuşcaţi adoptau atitudini diferite în acele ultime clipe: unii cădeau în genunchi plângând şi cerând îndurare…, alţii plângeau şi-şi chemau mama…, alţii se zbăteau încercând să fugă deşi ştiau că nu au nici o şansă de scăpare…. Foarte puţini erau cei care se străduiau să fie demni, să nu plângă, dar şi aceştia erau albi ca varul, pe chipul lor se citea groaza…
Activistul mă privea fix de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. Din privirea de om nebun pe care o avea am dedus faptul că, probabil, fusese chiar el martorul acelor execuţii sau poate chiar unul dintre cei care apăsaseră pe trăgaci… Acum murea de ciudă că nu poate să-mi facă nimic, deşi îndrăznisem să contest realizările Partidului…
