La sfârşitul săptămânii trecute, ştirea a venit pe neaşteptate: Shulamit Aloni a părăsit această lume, la vârsta de 85 de ani. De mulţi ani, de când s-a retras din politică, nu s-a mai auzit aproape nimic despre fostul leader al mişcării de stânga sionistă „Meretz”.
Dar atunci când auzeam afirmaţii în care demagogia „patriotică” se manifesta într-o manieră de-a dreptul deşănţată, m-am gândit de multe ori la ea şi mi-am imaginat ce-ar fi avut de spus despre marile greşeli din ultimii ani. Dar m-am decis „să mă deconspir”, tocmai acum, cu tristul prilej al dispariţiei acestei femei deosebite: de multe ori, când am scris despre unele greşeli nepermise, greşeli pe care nu ai voie să le faci, ale dreptei extremiste, m-am întrebat ce-ar fi spus (sau scris) Aloni despre asta şi, dacă… am fost de acord, am pus pe hârtie. În urmă cu peste trei decenii, ca nou venită în ţară, înarmată cu o masivă doză de dezgust faţă de presa dedicată „geniului Carpaţilor” şi „epocii de aur” din care tocmai aterizasem în Israel şi am început ceea ce numeam pe-atunci „ciclul de lecţii de israelism”, am constatat cu stupoare că mi s-a întâmplat ceva ce nu-mi imaginam să mi se întâmple în viaţă: auzi, să am eu un politician preferat, de referinţă, din care să-mi fac un model de comportament politic, social şi chiar… personal? Politicianul era de fapt… politiciana Shulamit Aloni. Şi asta, în condiţiile în care ţin să menţionez, ca pentru a-i „descuraja” şi dezumfla pe cititorii care nu o dată au trimis scrisori sau au telefonat la redacţie, pentru a mă „reclama” pentru modul în care pun unele probleme în articolele mele: nu, nu am fost o adeptă necondiţionată a convingerilor şi ideilor politice ale lui Shulamit Aloni, astfel încât n-ar fi cazul să înceapă să vitupereze!
Dar am admirat-o necondiţionat pentru modul în care ştia să-şi susţină, cu o logică imbatabilă, aceste convingeri şi propriile valori. Fapt pe care nu au putut să nu-l recunoască nici chiar unii adversari politici juraţi ai regretatei „Shula”. Adică, tocmai acest mod de a-şi susţine fără teamă şi fără urmă de compromis valorile în care credea. Aceiaşi adversari politici nu au putut să nu-i recunoască verticalitatea morală şi politică. Mulţi au căutat să-i dea a înţelege, de-a lungul anilor, că ar trebui să-şi însuşească zicala franţuzească – pe care mulţi politicieni au ridicat-o şi o ridică pînă astăzi la rangul de „principiu fundamental, primordial al diplomaţiei şi al corectitudinii politice”, anume că „nu toate adevărurile sunt bune de spus”.
A fost o naivitate – sau poate un cinism – să-şi imagineze cineva că Shulamit Aloni s-a gândit fie şi pentru o clipă că ar fi cazul să urmeze aceste sfaturi. Şi-a urmat principiile care i-au determinat moralitatea politică fără urmă de ezitare. Aşa cum sublinia acum câteva zile, la vestea plecării ei într-o lume mai bună deputata Shelly Yachimovici, deseori Aloni a plătit un preţ greu pentru această verticalitate şi sinceritate. Aş aminti doar că a fost nevoită să demisioneze din postul de ministru al Educaţiei din cauza şantajului mişcării politice ultrareligioase Shas („ori noi, ori Shulamit Aloni”), dar că de-acolo şi până la retragerea definitivă din politică a mai trecut o bună bucată de vreme.
Un alt preţ al sincerităţii sale? În acel caz, a declanşat un val de critici de o revoltătoare rea-credinţă: cînd s-a dus să petreacă la aeroport, în calitate de ministru al Culturii şi sportului, o delegaţie la o Olimpiadă, Aloni le-a urat succes sportivilor care ne reprezentau ţara, dar fără a uita să menţioneze că personal, nu a interesat-o niciodată sportul, că nu se pricepe în acest domeniu, mai ales că îşi preluase funcţia de scurtă vreme, dar că va face toate eforturile pentru a se pune la curent cu sportul israelian într-un „timp record”, simţindu-se obligată la acest lucru tocmai prin încredinţarea respectivei funcţii. I s-a reproşat atunci că acea afirmaţie ar fi fost o „gafă monumentală”, că s-ar fi discreditat prin aceasta definitiv, chiar şi în ochii adepţilor şi susţinătorilor săi, lăsînd a se înţelege că ar fi acceptat înalta funcţie într-un domeniu în care ar fi… absolut incompetentă (dar s-au făcut că uită că Aloni era ŞI ministru al culturii), domeniu despre care aş fi recomandat multor politicieni să evite a aduce vorba! S-a apelat chiar la psihologi care au „analizat” situaţia, acuzând-o că „are gură mare” dar că ar trebui să facă eforturi în direcţia autocontrolului, aceiaşi psihologi justificîndu-i ipocrit „neadaptarea” la starea de membru al coaliţiei după o mai îndelungată perioadă în opoziţie!
Ani de-a rândul era suficient să-i pronunţi numele pentru a fi tratat de „stângist(ă)”, fără ca nimeni să mai stea să judece dacă este cazul să se confunde concepţiile de stânga-centru cu „stângismul”, adică cu extrema acestei orientări. Ani de-a rândul nu s-a amintit că Shulamit Aloni a reprezentat, totuşi, stânga sionistă, că a făcut parte din mişcările de autoapărare ale aşezărilor evreieşti din Palestina dinaintea înfiinţării Statului Isrel, numite „Hashomer Hatzair”, din „Hahagana” şi ulterior din „Palmah”, în timpul Războiului de Independenţă. Doar acum, la trecerea ei în nefiinţă, s-au amintit aceste date.
Shulamit Aloni s-a născut în 1928 la Tel Aviv, într-o familie de imigranţi polonezi. Avocat de profesie, timp de 28 de ani a fost deputat în Knesset. În timpul celei de a doua perioade ca prim-ministru a lui Iţhak Rabin a fost ministru al educaţiei şi al culturii, iar ulterior ministru al culturii şi ştiinţei. Înaintea alegerilor pentru cel de al optulea Knesset a demisionat din Partidul Muncii şi a întemeiat mişcarea „Ratz”, care a obţinut la acele alegeri trei mandate. În primul guvern al lui Iţhak Rabin a deţinut funcţia de ministru fără portofoliu. În octombrie 1974 a demisionat ca urmare a intrării partidului „Mafdal” în coaliţie. În 1991, mişcarea Ratz s-a unit cu „Shinui” şi cu fracţiunea „Mapam”, iar la alegerile din 1992, Meretz a obţinut 12 mandate. În anul 2000 i s-a decernat Premiul Israel pentru activitatea de o viaţă.
În ziua decesului ei, fostul ei „camarad de arme”, Iosi Sarid, a subliniat că „Shulamit Aloni a fost o personalitate rară, unică şi deschizătoare de drumuri în mai multe domenii, care a început să vorbească de anumite teme politice înainte ca acestea să devină problematice”, adăugând că a fost prima în Israel care s-a ocupat de drepturile omului şi ale cetăţeanului. „Nu sunt sigur că astăzi are succesori politici”, a mai spus Sarid.
Cât despre leaderul opoziţiei, deputatul Itzhak Herzog, acesta a subliniat că Aloni a determinat o schimbare semnificativă în gândirea politică israeliană, dărâmând zidurile vechi şi paradigmele perimate, fapt pentru care naţiunea noastră îi datorează multe.
Unul din leaderii veneraţi ai unei mişcări politice ultrareligioase de ultradreapta a afirmat odată că atunci când va deceda Shulamit Aloni, adepţii săi vor face o hafla (mare bucurie) de pomină. Când acelaşi leader a părăsit această lume, n-am auzit ca Shulamit sau mişcarea Meretz să fi organizat vreo „hafla”. Chestiune de moralitate (în contradicţie cu cea religioasă tocmai a respectivei mişcări de ultradreapta), ca şi de educaţie politică şi cetăţenească.
Frumos panegericul scris de Doamna Rodica Grindea!
Ar fi un subiect de comentat ideia exprimată prin titlul: „Arta de a fi tu însuţi”, nu doar în percepţia semenilor tăi, ci în fondul său antropologic, dar nu este momentul potrivit, când un om de o asemenea staturā a plecat dintre cei vii….