Şase ani după 11-Septembrie, Statele–Unite se găsesc împotmolite în războiul de gherilă extrem de sângeros din Irak şi, concomitent, îmbarcate într-o cruciadă antiteroristă care ameninţă până şi libertăţile definind propria lor identitate. Ce se poate observa după cumplita zi a turnurilor ucigaşe şi după erupţia acestui tip de terorism inedit şi elucubrant?
Până astăzi, mai mult de 34 de ţări sau de zone în criză, au cunoscut atacurile suicid; interesele a 42 de state au fost ţinta atentatelor djihiadiste, lăsând în urmă munţi de cadavre inocente.
Kamikaze a devenit, în câţiva ani, bomba inteligentă şi ieftină a noii generaţii de terorişti, produs al unei ideologii şi al unui mod de fabricaţie uşor transportabil şi exportabil.
Pentru a înţelege noutatea fenomenului, trebuie evitată referinţa la kamikaze-ul japonez ce se vroia un combatant al obiectivelor militare. Originalitatea fenomenului actual ţine, mai degrabă, de un comportament sacramental şi de un contexte mitic.
Atentatul–suicid n-are nevoie de un plan de evaziune. Într-o situaţie de eşec, teroristul acceptă sinuciderea cu capsula de cianură, aşa cum o practică Tigrii tamuli sri-lankezi de obedienţă indusă. Procedeul este mimetic, desfăşurat, în general, pe un fundal religios, atunci când nu devine pur politic, cum e cazul kurzilor din PKK, laici şi leninişti.
Cultura violenţei şi a morţii este pregnantă, iar imaginea martirului care-l subplantează progresiv pe cel de combatant, este ideală pentru pregătirea terenului. Se ştie că experţii în exterminare sunt cuibăriţi în societăţile noastre, integraţi şi cultivaţi, agenţi latenţi astăzi, executanţi mâine. Toate acestea l-au determinat pe G.W.Bush să le spună răspicat umaniştilor naivi şi protectori: „Ori sunteţi cu noi, ori sunteţi cu teroriştii!”, perifrazând probabil formula machiavelistă „Dacă nu sunteţi cu noi, sunteţi împotriva noastră”, atât de scumpă regimurilor dictatoriale.
Cu toate astea, n-ar fi imposibil ca apocalipsa care a lovit toate simbolurile Manhattanului, să ia în viitor forme asemănătoare, dacă nu şi mai abominabile.
Făcând front comun, partizanii preşedintelui Bush subliniază că, graţie măsurilor riguroase adoptate în spaţiul teritorial al Statelor-Unite, nici un nou atac n-a afectat teritoriul american. În schimb bombele umane n-au încetat să explodeze în Anglia, Spania, Algeria, Liban, Indonezia, Sri-Lanka sau Pakistan, ca să nu mai vorbim de hecatombele cotidiene din Irak şi din Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Comunitatea internaţională a învăţat să trăiască cu un terorism care exige, pe zi ce trece, tot mai mult în termeni de răzbunare, violenţă şi maledicţie.
Al-Qaida, devenită cap de gondolă al terorismului planetar, susţine că poate lovi, „à la carte”, orice profil al economiei occidentale, utilizând, în special, dezgustătoarea armă a sacrificiilor umane, fenomen ce se mondializează în mod accelerat. Mişcarea, dispersată, ca şi alţi reprezentanţi devastatori, se instalează pe piaţa Djhiadului. Nu toţi sunt discipolii lui ben Laden şi nu toţi au extremismul islamist ca mobil, dar ura pe care o suscită America într-o mare parte a lumii arabo-musulmane, este suficientă pentru a naşte vocaţii. Strategiile şi comunicaţiile terorii, într-o lume unde mizeria, injustiţia şi abandonul se pronunţă tot mai evident, rămân fertilizantele eficace ale terorismului.
După trei ani de tăcere precaută, războiul din Irak i-a dat prilejul lui ben Laden să se erijeze din nou în pedagog şi să-şi focalizeze atenţia asupra unei regiuni desenată ca pepinieră a islamismului beligerant. Dacă în prima lui intervenţie televizată, sensul pur politic era mai mult decât evident, în cea de a doua a excelat printr-o lungă retorica a sacrificiului, glorificând unul dintre cei 19 kamikaze martiri care au zdrobit avioanele contra World Trade Center: „… un tânăr care s-a expus unuia dintre pericolele cele mai extreme şi care era de o calitate rară printre oameni…”.
Pe de altă parte, tot datorită războiului din Irak, G.W. Bush, începe să simtă cum îi păleşte steaua. Elanul de susţinere mondial şi consensul naţional s-au epuizat deja, în mare parte ca urmare a propagandei tapajoase privind armele de distrugere masivă, atribuite lui Saddam, dar dovedite inexistente.
Chiar dacă susţinerea Israelului, mai cu seamă în ultima criza libaneză, a fost şi va rămâne legitimă, Statelor-Unite le-a scăpat ocazia de a restabili legături utile cu lumea arabă. „Diplomaţia americană – spune analistul politic James Dobbins – n-a reuşit să-i izoleze pe terorişti ci, Statele-Unite”.
Pe măsură ce avansăm în cel de-al XXI–lea secol, ne putem întreba dacă democraţiile vor reuşi să fie suficient de solidare în faţa negurosului mâine.
După 11-Septembrie, Al-Quida a evoluat cu o dublă faţă: un nucleu dur de combatanţi experimentaţi, aşa-numitul „Al-Quida central” şi o nebuloasă de grupuscule autonome care se radicalizează şi se motivează singure, deseori pe calea internetului. La un moment dat, după atâtea lovituri seci primite în Afganistan, s-ar fi crezut că şefii Al-Quida-ului ar fi slăbit în vigoare, rezumându-se la rangul de simple autorităţi morale. Agenţii occidentali de informaţii, au constatat însă că ei au conservat o reală capacitate de acţiune şi că operaţii de mare anvergură sunt în pregătire, ceea ce l-a îndreptăţit pe cercetătorul francez Dominique Thomas, specialist în reţelele islamiste şi autor de „Oamenii al-Qauda-ului” să le califice de mini-clanuri, în cea mai mare parte formate în Afganistan, care au reuşit să reconstituie un nucleu activ şi care permit maşinii să funcţioneze. Iluzia eradicării acestor forţe destructive ar trebui reconsiderată şi găsite formule de rezistenţă mult mai ingenioase contra extremismului religios, de orice obedienţă ar fi el, deoarece existenţa lui nu ţine de termeni electorali şi nici de reticenţe diplomatice. Istoria ne învaţă că perspectivele victoriei lor se calculează la nivel secolar. Pentru moment limbuţia războinică, atitudinea unilaterală, bazată pe ură, intoleranţă şi pe virtuţii barbare, prevalează.
Între teama de terorism şi prezervarea idealului de libertate, democraţiile occidentale, încă sub impactul coşmarului din 11-Septembrie 2001, nu sunt, din păcate, capabile să tragă învăţăminte suficient de concludente. În starea actuală a lucrurilor, toate condiţiile unei noi brambureli mondiale par a fi reunite.