Am avut, de-a lungul deceniilor, o relaţie foarte surprinzătoare cu Paul Goma. Pornind din prima jumătate a anilor ’90, am dezvoltat cu el o călduroasă legătură epistolară, materializată în cîteva sute de scrisori care, la o eventuală editare, ar umple vreo mie de pagini de carte. Tînărului care eram pe-atunci, disidentul lovit de intemperiile existenţei i-a deschis ochii spre multe culise noroioase din literatura română. Îi ascultam poveţele cu mare încredere şi speranţă. După pragul anului 2000, intervenţiile publice ale lui Paul Goma au luat însă o turnură tot mai bizară. Democraţia occidentală şi politica americană au început să încaseze şfichiuielile ironice, apoi sarcastice, apoi tot mai colerice ale fostului apărător al drepturilor omului. Cauza palestiniană şi-a dobîndit un avocat înfocat, care prefera să prezinte doar o singură faţă a realităţilor. Sub pretextul incursiunilor istorice, eseistica diletantă a lui Paul Goma a dobîndit o alură tot mai cert antisemită.
Am fost primul care, în anul 2002, călăuzit mai ales de intuiţie şi de bun-simţ, am ridicat vocea pentru a protesta împotriva regretabilei derive a fostului disident. Personalităţi recunoscute din viaţa publică şi din domeniul cercetării istorice au venit ulterior să-şi adauge expertiza la ceea ce eu unul semnalam cu uimire, cu amărăciune, cu indignare: că noile idei ale lui Paul Goma deveniseră absolut inacceptabile. La zecile de intervenţii şi argumente, la sutele de pagini şi citate din literatura de specialitate, scriitorul a ales să dea un răspuns de autentic scandalagiu: ne-a dat în judecată pentru calomnie. La Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a fost deschis dosarul cu nr. 13596/299/2006, în care reclamantul Paul Goma îşi cerea dreptatea împotriva pîrîţilor Administraţia Prezidenţială, Gabriel Andreescu, Editura Polirom Iaşi, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Alexandru Florian, Horia Gârbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Laszlo Alexandru, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Boris Marian, Mircea Mihăieş, Carmen Muşat, Andrei Oişteanu, Revista 22, Revista Observator cultural, Revista Realitatea evreiască, Revista Timpul, Michael Shafir, William Totok, Ion Vianu, Elie Wiesel şi Ziarul Cotidianul.
2
Îi reproşasem scriitorului că, în cartea Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii (Buc., Ed. Vremea XXI, 2004), readuce la viaţă propaganda antisemită a mareşalului Antonescu. El instituie o relaţie de la cauză la efect între unele agresiuni comise împotriva militarilor români, la retragerea din Basarabia, şi masacrarea populaţiei civile evreieşti, ca urmare a politicii statale antonesciene. “Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care…” etc. (S.R., p. 5). O asemenea explicaţie reprezintă o abordare demagogică, neconformă cu realităţile istorice. Paul Goma, în replică, m-a dat în judecată.
Îi imputasem beletristului că citeşte întreaga istorie recentă a României în cheie falsificatoare. Rapacitatea evreilor ar fi dus la răscoala ţărănească de la 1907 (S.R., p. 104-105); evreii ar fi colaborat cu ocupantul în primul război mondial (S.R., p. 105); evreii ar fi complotat mereu pentru a provoca destrămarea României (S.R., p. 190); evreii ar fi înfiinţat P.C.R., fiindcă sînt cu toţii nişte bolşevici, adică “nu chiar toţi, numai circa 98%” (S.R., p. 77). O asemenea diabolizare forţată a unei categorii sociale contravine judecăţii istorice cu caracter ştiinţific şi ilustrează un discurs de esenţă antisemită. Paul Goma, în replică, m-a dat în judecată.
Îi semnalasem autorului că falsifică frapant istoria tensiunilor etnice din România modernă, atunci cînd scrie cu cinism: “În «putregaiul» românesc, în «pseudo-democraţia» carpato-dunăreană (…) evreii au vieţuit binişor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; şi după 1938, cînd a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat «antievreiesc»” (S.R., p. 103-104). Îl blamasem pentru că, în fraze lipsite de echivoc, a avut necuviinţa să conteste realitatea tragică a Holocaustului – faptă sancţionabilă nu doar în plan moral, ci şi prin legislaţia aflată azi în vigoare: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (‘Punga sau viaţa!’)” (S.R., p. 273). În replică negaţionistul Holocaustului m-a dat – el pe mine! – în judecată.
3
Deschiderea unui proces în instanţă, împotriva unui şir de personalităţi publice, n-a însemnat altceva, pentru Paul Goma, decît un nou pretext de publicizare a sa, a scrierilor şi a ideilor sale inadmisibile. Nu dorinţa limpezirii conflictului, prin medierea unui judecător neutru, i-a animat intenţiile, ci construirea unei alte tribune de mucava, pentru propagarea prelungită a contrafacerilor. De-a lungul litigiului destinat să probeze că l-aş fi denigrat, Goma şi aliaţii săi au răsturnat în schimb peste mine o avalanşă de scorneli. Prozatorul a vrut să mă picteze ca pe-un ins venal, aşa că a zis-o pe şleau: am fost angajat de unii şi de alţii, pe la Bucureşti, am primit “fonduri, local, secretare, automobile (şi benzină!), şoferi” etc. Nimic nu era adevărat. Un ţuţer de-al său, Mircea Stănescu, remarcat printr-un mic plagiat şi prin traducerea în română a altui antisemit, mi-a făcut serviciul nedorit de a-mi răstălmăci ideile şi cuvintele. Un partizan frenetic, Dan Culcer, m-a copleşit cu grobianismele sale pe internet. În plină desfăşurare a procesului, criticul literar Gheorghe Grigurcu s-a năpustit în gazeta Jurnalul naţional, aparţinînd “reperului moral” Dan Voiculescu, pentru a-şi asigura cititorii că “oricîte obiecţii în bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii noştri de seamă, cît şi drept un reper moral de prim ordin”. Dacă tot era prin zonă, a scăpat două vorbe şi despre “stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru [care] trădează un partizanat, după cum se zvoneşte[,] materialmente profitabil”. De data asta beneficiile pe care le-aş fi realizat erau puse – mai subtil – pe seama zvonurilor. Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose…
În finalul Întîmpinării pe care am formulat-o la 09.05.2006 în atenţia Judecătoriei Bucureşti, am arătat:
“Avînd în vedere că:
– persoana care insultă cu încrîncenare destinul tragic al minorităţii evreieşti din România mă acţionează acum în instanţă pentru denigrare, deoarece i-am atras atenţia asupra derivelor sale antisemite;
– persoana care, după decembrie 1989, a beneficiat amplu de libertatea cuvîntului şi a opiniei mă acţionează acum în instanţă pentru denigrare, încercînd să-mi reteze tocmai libertatea cuvîntului şi a opiniei;
– persoana care mă denigrează în mod repetat şi scandalos mă acţionează acum în instanţă tocmai pentru denigrare,
Vă rog să respingeţi ca neîntemeiată acţiunea scriitorului Paul Goma.”
Prin Sentinţa civilă nr. 15886/02.12.2008 a fost respinsă acţiunea intentată de prozatorul turbulent împotriva contestatarilor săi. Judecătorul şi-a argumentat opţiunea servindu-ne inclusiv o fină lecţie de logică: dacă i s-ar da dreptate lui Goma, “s-ar ajunge la situaţia absurdă de a se recunoaşte reclamantului dreptul de a beneficia de libertate de expresie, dar să se interzică şi să se sancţioneze orice fel de reacţii faţă de afirmaţiile reclamantului, pe motiv că aduc atingere reputaţiei acestuia”.
4
Discuţia pe marginea apelului înaintat de Paul Goma, în data de 23 martie 2010, la Tribunalul Bucureşti era de aşteptat să îmbrace un caracter mai tehnic. Faptele contestate deveniseră deja notorii. În sprijinul reclamaţiei că ar fi fost denigrat, apelantul trebuia să demonstreze un număr de aspecte precise: existenţa faptei ilicite, prejudiciul suferit, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul.
După cum am subliniat în Întîmpinarea formulată către Tribunalul Bucureşti în data de 21 iunie 2010, fapta ilicită invocată de reclamant nu există! Nici o instanţă n-a stabilit că disocierile ştiinţifice împotriva unui maldăr de ipoteze hazardate formulate de un eseist incompetent, ar constitui o acţiune ilegală. Opiniile antisemite lansate de Paul Goma au fost criticate de numeroşi intelectuali români. Ele au fost penalizate în Raportul Final întocmit de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, care a activat sub coordonarea premiatului Nobel Elie Wiesel şi sub auspiciile Preşedinţiei României. Rejectarea publică a unor afirmaţii neştiinţifice şi ofensatoare nu constituie nicidecum o “faptă ilicită”, ci se înscrie în perimetrul libertăţii de expresie, prevăzute de Articolului 10, alin. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Prin apelul formulat la tribunal, fostul apărător al drepturilor omului îi solicita de fapt instanţei să îngrădească drepturile cetăţeneşti ale adversarilor săi de (ne)gîndire.
5
Pentru a dovedi “prejudiciile” pe care le-ar fi suferit ca urmare a unei fapte ilicite (în realitate inexistente), reclamantul a susţinut, negu pe alb, că “editurile din România ezită să-l publice pe Paul Goma din cauza acuzaţiilor de antisemitism care i-au fost aduse pe nedrept”. Iar mai apoi: “este uşor de presupus că editurile din ţară vor ezita să publice un autor purtînd un asemenea stigmat”. De fapt era suficient ca instanţa să parcurgă Bio-bibliografia pe care tot autorul a inclus-o în dosar pentru a constata că, în perioada 1990-2005, Paul Goma a publicat în România circa 33 de cărţi (dintre care unele în 2 sau 3 ediţii, la edituri diferite). Invocarea unui prejudiciu suferit în această direcţie constituie un neadevăr flagrant. Mai mult decît atît! De la data depunerii reclamaţiei la Judecătorie şi pînă la data susţinerii apelului la Tribunal, cînd se prezumă că prestigiul scriitorului s-ar fi aflat în acută suferinţă, Editura Curtea Veche din Bucureşti a lansat o promiţătoare serie Paul Goma, unde i s-au tipărit cărţi inedite sau reeditări: Infarct (2008), Adameva (2008), Gherla-Lăteşti (2008), Roman intim (2009). Ulterior au mai apărut: Scrisuri I, 1971-1989 (2010), Scrisuri II, 1990-1998 (2012).
Iată că, în loc să se lovească de un blocaj, datorită acuzaţiilor de antisemitism care i-au fost aduse, cariera lui Paul Goma s-a împlinit cu o interesantă serie de autor, la o importantă editură din Capitală, care îi asigură creaţiei sale o prezenţă ritmică pe rafturi. Alţi editori îi publică netulburat jurnalele aduse la zi, unde scriitorul îşi insultă fără istov adversarii pe care i-a chemat, de altfel, şi în faţa instanţei. Iar dezgustătoarea tipăritură antisemită Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii creşte şi dospeşte, cu noi şi noi reeditări, fiind expusă în vitrinele librăriilor din provincie.
6
Un alt argument al “victimei ultragiate” vorbeşte despre dauna spirituală pe care i-am produs-o, “un prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi nu numai reputaţia, imaginea publică, ci şi demnitatea de om”. Iar ulterior: “Caracterizarea ca antisemit şi/sau negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică”. Dacă trebuie să cuantifice exact prejudiciul spiritual suferit, Paul Goma o dă pe interogaţii patetice: “Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroase articole şi alte materiale denigratoare ale pîrîţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit nici un prejudiciu moral, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”.
Taman în perioada cînd Goma vărsa lacrimi de crocodil pe la poarta judecătoriei, Consiliul Local al unei importante localităţi din România îi conferea titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara. Iar decizia a fost influenţată de chiar scrierile antisemite ale romancierului. Falsurile istorice i-au adus o teşcherea onorifică! Referatul Primăriei Timişoara menţionează că “explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.] şi este contra distorsionării istoriei în vederea inventării unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor în scopuri politice (de dominaţie) [sic! – L.A.], economice (extorcare de fonduri) [sic! – L.A.] şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni ne-evreieşti [sic! – L.A.]”.
Trăim vremuri tulburi, cînd un popă legionar e decorat de oficialităţile locale din Baia Sprie, iar un eseist antisemit de cele din Timişoara. Pînă nu urlă guvernele occidentale, ne prefacem că nu băgăm de seamă aberaţia şi mergem înainte. Adică înapoi. Fapt este că cetăţenia onorifică a Timişoarei nu intră în sintonie cu clamarea onoarei pierdute (şi trei kile de mastică prima). Căci Paul Goma fie este insultat, şi atunci nu-i onorat, fie este onorat, dar nu-i insultat. Din această dilemă nu poate ieşi, am zis!
7
Atîta vreme cît criticarea unui antisemit nu constituie faptă ilicită într-o ţară liberă, iar reclamantul, eseist cabotin, a primit onoruri publice, aşadar nici pomeneală să-i fie lezată demnitatea de om pînă la ultimele resorturi, era inutil să mai vorbim despre celelalte elemente din probaţiunea calomniei: legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, sau vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul. Apelul la tribunal a ţinut încă vreo trei ani şi s-a finalizat mai zilele trecute. În şedinţa publică din 11.09.2013, instanţa Tribunalului Bucureşti “respinge apelul ca nefondat. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare”.
Patria franceză care i-a acordat refugiu lui Paul Goma are o vorbă clasică, de bun-simţ: “J’appelle un chat un chat, et Rollet un fripon”. Dacă fostul disident simţea nevoia unei patalamale de antisemit, şi-a văzut visul cu ochii, stîrnind praful cît casa acolo unde-ar fi trebuit să facă Profil bas. Dar nu e vorba, aici, doar de orgoliul extravagant al unui scriitor cu hachiţe şi de bătălia trufaşă pentru o imagine publică intrată deja la apă. Moartea violentă a cîtorva sute de mii de fiinţe umane (indiferent de apartenenţa lor etnică), insultată cu suficienţă şi grandilocvenţă de un mînuitor al condeiului, merita mai mult decît simpla bătaie cu degetul peste un obraz gros.
Preluat cu permisiune de pe blogul autorului
Soljenitsin era la fel. A tinut conferinte anti-vestice la Harvard. Cat de decazuta era America. S’a intors in Rusia si a devenit irelevant. Fiul lui, pianist, a ramas in SUA. Democratie dar nu pentru catei.