Convingerea mea intimă este că fericirea, în globalitatea ei, aparţine sferelor idealului, deci, prin definiţie, a intangibilului. Singură declinarea ei într-o infinită succesiune de detalii, toate parfumate de acel miros al existenţei, nou şi de surexcitant în acelaşi timp, poate procura emoţiile satisfacţiei. Cea mai mare parte din aceste detalii se găsesc însă în labirintul eu-lui, acolo unde-i cel mai greu de pătruns, în timp ce noi, tributari ignoranţei, le căutăm Dumnezeu ştie pe ce alte tărâmuri. Alienarea de noi înşine nu satisface decât o parte neglijabilă din noianul speranţelor şi, în general, nu face decât să excite spiritul prin doze homeopatice de beatitudine; înstrăinarea de eu-l profund, se rezumă numai la o impresie pasageră de fericire, un fel de anestezie din care, odată treziţi, va trebui să facem faţă altor suferinţe.
Practicată în complicitate cu alţii, iubirea este pachetul de emoţii care lasă cel mai mult impresia apropierii de fericire. Numai că, împinsă cu lăcomie la extremele ei limite, poate produce efecte contrarii. O iubire ajunsă la paroxism, contaminată de pasiunea exclusivităţii şi a posesiunii, e susceptibilă, în orice clipă, să basculeze în ură sau, în cel mai bun caz, să ia forma edulcorată a unei tandreţe de complezenţă, când nu moare de-a binelea.
Potrivit psihanaliştilor, nu putem vorbi de ură şi nici de a o cunoaşte, sau de a o resimţi, dacă n-ar fi precedată de iubire: „Ura este o continuitate logică, indispensabilă şi inconturnabilă, a unei iubiri moarte. Fără sentimentul urii, succedând sfârşitului unei relaţii, nici o altă istorie de dragoste nu este posibilă, cu ea se pune capăt doliului, primordial în reconstruirea unei vieţi.”
Un mare număr de cupluri, formând bine cunoscutul „duo-mascaradă”, par, apriori, a nu constata condiţionarea dezagreabilă în care se găsesc şi termină prin a-şi detesta zilele, continuând totuşi să-şi poarte osânda, agăţaţi de gâtul „pseudo-convieţuirii”, numai de teama solitudinii.
Nu putem construi nimic acaparaţi, exclusiv, de dorinţa celuilalt. Ne expunem, pur şi simplu, riscului de nu fi niciodată liberi, de a renunţa la existenţa unui subiect dornic de auto-realizare, declarând forfet în condiţiile celei mai penibile servitudini. Făcând abstracţie de ceea ce suntem cu adevărat şi consacrându-ne unicului obiectiv de a nu-l dezamăgi niciodată pe celălalt, ne pierdem cu uşurinţă trăsăturile propriei personalităţi. Acest tip de relaţie are ca rezultat final alimentarea nevrozelor respective, deoarece opţiunea, bazată pe fragilitatea unor probleme nerezolvate a două personalităţi opuse, nu se menţine decât graţie unei complementarităţii nesănătoase. Ori, pentru a se iubi cu adevărat, este necesară o uniune mult mai solidă, lăsându-i celuilalt şansa de a fi el însuşi, fără presiunea permanentă şi insuportabilă de a-l înlănţui unei dorinţe care nu-i aparţine.
La prima vedere, graţie unei abile disimulări, nimic nu diferenţiază cuplul fericit de cel nefericit. Anumite cupluri nefericite prezintă în public imaginea unei perfecte armonii, în timp ce în viaţa privată trăieşte un veritabil infern.
Studiul partenerilor fericiţi de către psihologi a permis tragerea unor concluzii, cu toate că formula miracol a fericirii rămâne de inventat. Fericirea pare să fie constituită, în cadrul acestor cupluri, din mici amănunte, din mici diferenţe ce îngăduie profitarea la maximum de ceea ce sunt, de ceea ce au şi de ceea ce fac, în vreme ce cuplurile nefericite sunt tot timpul în căutarea partenerului „ideal” capabil să-i înţeleagă şi să le ofere „marea fericire”. Frumoasă iluzie!
Partenerii, constituind cuplul fericit, nu sunt mai inteligenţi decât ceilalţi; n-au urmat, necesarmente, cursuri preparatoare ale căsătoriei; n-au investit sume fabuloase în procesele dezvoltării personale; nu sunt nici mai bogaţi şi nici mai perfecţi. Nu dispun de o frumuseţe excepţională; nu trăiesc în palate; nu sunt privilegiaţii unei sexualităţi ieşite din comun dar, lucru extrem de important, nu sunt nici victimele unei pasiuni devorante care-i fac să-şi piardă capul. La membrii cuplului fericit emoţiile pozitive domină, investind iubirea lor într-un sort de cont de economie emotiv(activ) unde este exprimată bucuria de a trăi şi recunoştinţa, tăcând frustrările, temerile, criticile(pasivul). Bilanţul lor relaţional rămâne întotdeauna pozitiv, pentru simplul fapt că îşi investesc resursele respective (capitalul) atât emoţional cât şi intelectual. Ei nu împărtăşesc ideea precum că „cu cât mai mult vorbim, cu atât mai bine ne cunoaştem, cu atât mai mult ne iubim”. Ei ştiu că o anumită doză de mister este necesară perenităţii iubirii. Astfel că, în loc să-şi vorbească şi să-şi argumenteze neîncetat opiniile, ei se ascultă pacienţi unul pe altul, ca şi cum ar învăţa o limbă straină, ceea ce pare o ideală comunicare bărbat-femeie… Altfel spus, ei acceptă, mai degrabă, să-şi asculte interlocutorul, decât să-l convingă.
Cuplul fericit ştie că angajamentul este o consecinţă ci nu o premisă şi că intimitatea e un spaţiu care există între fuziune şi autonomie. În general, relaţia lor amoroasă a progresat în mod lent, dar sigur, rareori printr-un „coup de foudre”. Atunci când se iscă un conflict, ei nu blamează, nu caută „culpabilul” sau descoperirea „celui care a început”. Pentru ei, a se institui în cuplu, înseamnă a gera diferenţele sau dezacordurile inerente convieţuirii. Ei se respectă şi se admiră în deosebirea lor, fără a încerca, musai, schimbarea celuilalt potrivit unui model de urmat.