Cea mai recentă carte publicată de istoricul israelian Jean Ancel, intitulată The Economic Destruction of Romanian Jewry (Jerusalem, Yad Vashem, 2007, 370 p.), reprezintă o revenire a expertului în fenomenul Shoah din perimetrul românesc la tema sa predilectă: investigarea metamorfozelor pe care „soluţia finală” le-a cunoscut la Dunăre şi Carpaţi şi a manifestărilor asociate acesteia. În cărţile sale anterioare – fie că era vorba despre serii de documente extrase din arhive secrete de pe mapamond, fie că erau în joc vaste şi detaliate monografii precum în Contribuţii la istoria României. Problema evreiască (1933 – 1944) (2 volume, fiecare cu câte două părţi, apărute în original în 2000 şi, respectiv, 2002, iar la Ed. Hasefer, în română, în 2001 şi, respectiv, 2003) sau Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 (ediţia iniţială în 2003, traducerea românească de la Ed. Polirom, Iaşi, 2005) -, istoricul a reconstituit minuţios accentuarea măsurilor antievreieşti în anii interbelici şi ai celui de-al doilea război mondial până la atingerea cotei de avarie. Început ca manipulare politicianistă şi exprimat în forma oratoriei sau publicisticii populiste, antisemitismul românesc din a doua jumătate a sec. al XIX-lea a ajuns, imediat după primul război mondial, un punct forte în programele unor mişcări politice şi, nu mult mai târziu, a devenit chiar politică de stat. Incidentele de tipul atacării evreilor pe stradă şi al spargerii ferestrelor de la casele lor au fost ulterior depăşite şi la noi prin acte mai crude şi mai ample (aruncări din trenuri, omucideri individuale, pogromuri). La adăpostul unor ideologii iresponsabile şi barbare, radicalizarea antisemită a condus, tot mai mult, către ideea de a pune în aplicare proiectul exterminării evreilor, pentru care omul providenţial a fost, aparent paradoxal, nu liderul Gărzii de Fier, ci un ins educat în şcoli de ofiţeri din ţări occidentale democrate, mareşalul Ion Antonescu.
În noua lui carte, Jean Ancel întregeşte însă tabloul, evocând efectele colaterale ale fenomenului. El se ocupă de ceea ce numeşte, încă din titlu, drept „distrugerea economică” a evreimii române. Chestiunea îi este deja, în parte, familiară cititorului român din rapoartele diplomatice trimise în Franţa de la legaţia din Bucureşti, tocmai în anii respectivi (Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iaşi, Ed. Polirom, 2001). De astă dată însă, documentele nu mai vorbesc singure, ci devin piese de la temelia unui ansamblu care evocă metodic organizarea spolierii evreilor de averile pe care le posedau, în temeiul pur şi simplu al apartenenţei lor la minoritatea iudaică. Pentru a pune în lucru un mecanism de confiscare şi „recuperare” al bunurilor evreieşti, birocraţia din România a făcut eforturi considerabile, dovedindu-se – în rapacitatea ei – incredibil de eficientă. Astăzi ştim că acesta era doar începutul unui proces care s-a întins pe o durată mult mai mare de timp, continuând şi în anii postbelici, sub o nouă stăpânire, declarat internaţionalistă şi proletară. Istoricii elitelor din Franţa, Guz Chaussinand-Nogaret, Christophe Charles şi Catherine Durandin observau foarte bine, în Istoria elitelor în Franţa (1991) că după revoluţia burgheză cu noianul său de decapitări nobiliare, statul, clasa birocraţilor, „oficialii” s-au schimbat prea puţin, prezentând o remarcabilă continuitate. La fel s-a petrecut, pesemne, şi în România, în pofida masivelor încarcerări staliniste şi a translaţiei de la extrema dreaptă înspre extrema stângă. În anii 60 – 70 ai secolului trecut, atunci când exodul către Israel a devenit posibil, cei care plecau nu aveau dreptul decât la un bagaj de douăzeci de kilograme. Restul avuţiei lor personale ori familiale rămânea rudelor, prietenilor sau, de ce nu, statului însuşi.
Trebuie spus însă că oficialităţile nu practicau, după război, acest „joc” profitabil doar cu evreii. Cetăţenii de etnie germană – fie ei saşi ardeleni, şvabi bănăţeni ori ţipţeri maramureşeni – au avut de trecut prin aceleaşi măsuri restrictive. În plus, aşa cum se ştie, pe seama fiecăruia dintre ei trebuia plătită o sumă în conturile administraţiei. Din acest punct de vedere se poate deci conchide că deposedarea de bunuri a evreimii interbelice nu a fost un episod izolat şi nu a rămas nici apanajul statului militaro-fascist dintre cele două războaie mondiale, apărând, dimpotrivă, mai degrabă ca expresia intolerabilă, abuzivă, a unui nou tip de activitate lucrativă a regimurilor politice succesive româneşti. Ceea ce a iniţiat guvernul Goga – Cuza în preambulul Dictaturii regale, sub titulatura de sonorităţi demagogic-patriotice de „românizare”, au continuat, în forme agravate, anarhice (legionarii) sau sistematice (Antonescu) şi succesorii săi, după o perioadă de suspendare revenindu-se la această conduită fără eliminarea fizică directă a celor deposedaţi, însă în contextul dispariţiei acestora din peisajul naţional prin emigrare. Formulă de succes, aducătoare de venituri sigure, consistente şi fără riscuri, procedurta a fost extinsă şi asupra etnicilor germani, fapt care transformă statul ceauşist într-un succesor în linie dreaptă, mai pragmatic şi mai puţin lugubru, al dictaturilor brune antisemite. Desigur, comparaţia între cele două epoci de înstăpânire asupra bunurilor unora dintre minoritari nu poate pune în paranteză conotaţiile specifice fiecăruia dintre cazuri. În timp ce fascismul şi ultranaţionalismul românesc viza retezarea sub toate formele a posibilităţii de supravieţuire a evreilor, socialismul îşi dorea exclusiv înstăpânirea nestingherită asupra bunurilor celor ce alegeau dezertarea din mediul democrat-popular. Era, practic, o taxă extrem de pipărată, pentru libertatea de a opta pentru capitalism, aproape o sancţiune ideologică.
Am insistat asupra acestor asocieri pentru a sublinia că, la fel ca mereu, Jean Ancel inaugurează, şi de astă dată, un şantier care este departe de a fi epuizat prin cartea de faţă. Imaginea de ansamblu o vor completa, fără îndoială, alte contribuţii, în viitor. Ceea ce reuşeşte însă istoricul din Ierusalim, în cele zece capitole ale investigaţiei sale, este să înfăţişeze cu multă fidelitate, în urma unei explorări sistematice a surselor arhivistice, una dintre ruşinoasele proceduri ale României interbelice împotriva unei anumite categorii de locuitori ai săi, înscriind un capitol nou în cartea prigoanei şi a injustiţiilor. intitulată The Economic Destruction of Romanian Jewry nu este deloc o lectură comodă, lucru care nu s-ar putea spune despre nici una dintre cărţile lui Jean Ancel. Şi totuşi, examinarea lucidă, critică a acestei zone întunecate a trecutului nostru e binevenită pentru oricine vrea să cunoască exact poverile trecutului, asumându-le responsabil.
