Nenea Sergiu stă tolănit pe balconul Blocului Acordeon. În razele blînde ale dimineţii, ostenit, se desfată cu priveliştea canalelor, a Primăriei şi portului în care dormitează două vapoare de croazieră înalte cît casa… După forfota de la picioarele lui parcă oamenii, suedezi sau de aiurea, serbează cu disperare ultimele zile ale verii – e sfîrşit de august.
Cioc cioc, ţrrr, boc boc..!
Kom in och håll käft för fan! (sued. „Intră odată şi ţine-ţi naibii gura”) strigă el glumeţ cu o voce leneşă.
În pragul uşii balconului stă amicul Marinică, în mînă cu un mic rucsac din pîslă groasă plin cu ceva.
– Ooo, ce face excursionistul? Şi ce ai în mînă???
– Excursionist pe naiba, replică Marinică cu o mutră sterpezită, ca apoi să se lumineze la faţă: un rucsăcel plin cu sticle de bere müncheneză cum n-ai văzut. Mai multe feluri.
– Adu-le mai aproape! O, ce drăgălaş… dunkel Bier, schwartz… bere albă, tulbure, bere crudă…! Iau una din asta tulbure să văd cum e. Cum a fost vacanţa în dragul nostru orăşel? Nenea Sergiu îl ia la tirul obişnuit de întrebări. Te-ai întîlnit cu colegii de generală? Cum v-aţi distrat?
– Ia-o tu mai încet, să nu păţeşti ceva – îi taie Marinică elanul, trîntindu-se direct pe jos cu o mutră şi mai acră. În primul rînd, parcă am fost într-un loc vrăjit… blestemat. Călineştiul era locul unde ne păstram amintirile. Pe străzi, prin copaci, pe malul gîrlei, la Casa de Cultură… Era oglinda noastră în care ne puteam oricînd vedea tineri. Acum l-am gasit aproape pustiu de ce aşteptam să revăd…
– Ai dreptate, de aia te-am şi întrebat.
– Am stat mai bine de două săptămîni, timp în care am tot privit în oglindă: era goală, nici măcar o umbră. Nu mai cunosc pe nimeni. Pe cei tineri nu am cum să-i cunosc, dar mai ciudat e că nu-i cunosc nici pe cei de vîrstă noastră!
– ?
– Da, în afară de Gogu. Mi-a spus cîţi s-au dus, citi sunt plecaţi. Mihai nu mai e, se zice că prin Noua Zeelandă, cîţiva dintre noi dorm ascunşi prin boscheţi şi guri de canal. Doi şi-au pus capăt zilelor. Fritz, Angelica. Mai vrei?
– Fritz? şi Angelica!? Fritz care ne umilea pe toţi cu siguranţa lui, era perfecţiunea întruchipată pe cînd ţie şi mie, adolescenţi că şi el, ne era ruşine şi de umbră noastră. Fritz… întotdeauna ştia exact ce trebuie făcut şi cum. Lui îi ieşeau toate lucrurile grele pe care noi nici să le facem. Într-a zecea de liceu făcea naveta seara la Piteşti să întîlnească o super actriţa care se îndrăgostise de el. De Angelica speram să scape de teroarea tatălui, să trăiască viaţa pe care o merită – un chip atît de luminos, optimistă şi voiasă…
Nenea Sergiu şi-a pierdut de tot cheful. Marinică încearcă să-l consoleze:
– Aşteaptă, că n-am terminat.
– Bine, zi dulce mai departe, îl îndeamnă Sergiu fără curaj, acum cu ochii întredeschişi în zare, semn că e gata să asculte orice. Măcar… te-ai simţit bine acasă în ograda? Voiai să pui vită de vie, să tragi lumini pe terasă şi să pui moş-crăciuni de ipsos la poartă…?
Pe ecranul cerului albastru cu norişori se proiectează filmul vacanţei lui Marinică:
– Începusem bine, deşi tot mai îmbrîncit din colţ în colţ de mama. A luat o poziţie strategică în casă, de unde vede orice mişcare şi şi-a practicat pe mine doctrina „Pîndeşte, păzeşte şi struneşte”: unde mai ieşi? Ce-ai acolo în mînă? Vezi că n-ai încuiat! De ce mi-a aruncat floarea!? – în realitate o nenorocită de muşcată schiloadă pe care a ţinut-o să se usuce timp de săptămîni.
După ce am terminat „luna de miere” cu dezmierdări de o zi-două, a început ofensiva. M-a apucat disperarea pentru că tocmai venisem cu gînduri mari. Am găsit totul întors pe dos fără niciun rost. Ştii doar că nu e nevoiaşă şi putea să aducă pe cineva. Stăteam treaz dimineaţă pe la patru şi realizam ce gînduri groaznice îmi treceau automat prin cap. Fără să vreau mi-a trecut prin minte că pînă nu moare nu voi reuşi mişc nici cel mai mic proiect în casă noastră, a mea şi a ei deopotrivă.
– De… Mama Floarea aşa cum o ştim. Terminam liceul şi ea ne tot ne mai pîndea pe stradă să „ne omoare”. Acum e şi bătrînă…
Nu prea convins, dar poate un pic consolat de efectul primilor stropi de bere şi de sentimentul de siguranţă al celor trei mii de kilometri pînă la locul poveştii, Marinică reiînnoada firul: Aşteaptă… că n-am ajuns încă la ce vreau să-ţi spun!
Cu chiu cu vai începusem treaba prin ogradă. Într-o seară m-am dus la Cinematograful de Vara să văd „Poziţia copilului”, dar ia-l de unde nu-i, e o ruină iar puştimea nici nu mai ştie ce-i aia, se duce la Mall la Piteşti să vadă Stăpînul inelelor.
Apoi au plouat, ca de obicei, ştii, o zi-două. Cînd îmi era lumea mai dragă, dă mama năvală: Dă pe-afară!!!
Ca să n-o lungesc, spre groaza noastră, haznaua din fundul curţii se umflase ochi şi începuse să emane – un fel de vulcan noroios. Borhotul puturos se fluidizase şi a ajuns destul de repede la buza casei, pe partea de demisol unde am eu salonaşul, maşina de spălat, biblioteca şi biroul. A mai trecut cam vreo oră şi pe pereţii de var imaculat dinnauntru apăreau timid primele flori maro. Penetrase!
Mă aşteptam că mama o să între în pămînt de ruşine. Acum un an îi lăsasem milioane bune să aducă imediat vidanja. Haznaua era plină încă de pe atunci, însă i s-a părut o risipă să plătească pentru aşa ceva – cine a mai auzit? În loc de căinţă, avîndu-mă pe mine la faţa locului, ia comanda direct: Să faci tu ceva, imediat, măi băiatule, că eu sunt bătrînă şi nu le prididesc chiar pe toate. „Voi” aşteptaţi totul de la mine.
Situaţia era disperată aşa că n-am mai apucat să explodez. Nu sunt nedrept. Ştiu bine că duce un trai îndestulat ca puţini alţii, are oameni care doar aşteaptă să fie chemaţi să facă treburile în gospodărie – numai să-i lase ea – iar treburile cu care nu pridideşte sunt monitorizarea Antenelor – ziua, a OTV-ului – noaptea, telenovelelor – două pe zi la aceleaşi ore. Plus cea mai importantă monitorizare: a femeilor de pe strada noastră; cele pe care le vedea ea sunt în zona de risc să ajungă curve. Of…
Primele două lucruri pe care le-am aflat în acea după amiază cînd fecalele ameninţau să facă un fel de Pompei din ograda noastră au fost că nu există vidanje – tot parcul închis pentru revizia de vară – şi că locul de deversie a fost închis „în urma unor dispoziţii de la UE”. Nu era decît să-mi fac singur dreptate.
Am ţîşnit echipat cu ce am putut – de fapt, mai mult gol dar cu mănuşi de cauciuc, cizme şi o mască pe faţă – am improvizat o staţie de pompare din pompa din puţ pe care am smuls-o în grabă de la locul ei. Am luat cele cinci damigene din PET ale Mamei Floarea de cîte 40 litri fiecare şi cu gîtul larg – tocmai bune – şi am început să dau la pompă. În strigătele şi ameniţările ei că n-o să aibe unde pune ţuică pe care are s-o capete la toamnă: că de ce nu am făcut „altfel” cum „spune ea”…
După două ore de asudat în caniculă de cod portocaliu, cînd a trebuit să opresc din zece în zece minute să desfund pompa şi să mă rog Maicii Preciste să nu se ardă motorul, îmbărbătat de îndemnurile şi încurajările materne „vezi mamă, că mai e şi acolo oleacă…” şi „cum să facem noi după aia să curăţăm damigenele că le am de bune pentru toamnă!?”, în sfîrşit am umplut ochi cinci damigene cu „aurul maroniu”. O sută de litri din cei 2000! Fără să-mi trag sufletul, le-am tîrît şi făcut vînt în portbagajul Volvo-ului meu, demarînd în trombă spre Zăvoi.
– Eşti nebun, pentru asta ţi-ai luat splendoarea de maşină!? Şi ce ai făcut cu fecalele la Zăvoi, ai înnebunit!? Ai ajuns şi tu să poluezi? – izbucneşte părinteşte Nenea Sergiu.
Maşina mea nu mai e nicio splendoare. Am încercat să protejez cum am putut portbagajul, cu folie luată de pe sera mamei – alt prilej de jale. Am vărsat porcăria în nişte gropi la Zăvoi, tocmai pe lîngă eleşteele unde şi-a făcut Nicu Ciula – fostul nostru coleg, arhitectul şef al Călineştiului – crescătorie „ecologică” de peste, broaşte şi raci cu bani de la UE. Da, în primele clipe am avut mustrări de conştiinţă. Dar în locul ei a venit o satisfacţie diabolică.
Cîte porcării semilegale a permis – total dezinteresat, bineînţeles – această insectă de om să se construiască, să ne pocească orăşelul! De cîteori îl întîlneam, tot mai rar, cînd i-am căzut în genunchi să se documenteze şi să pună capăt sluţirilor, m-a ţinut la distanţă şi mi-a rîs în nas. În vara asta, două tone de material sută la sută ecologic plasate lîngă „proiectul” lui, au fost cadoul meu. Aşa, un fel de Robin Hood.
Prima zi am trudit cu energii pe care nu mi le bănuiam. Noroc cu mama, grijulie, care m-a trimis la culcare. A doua zi pe la prînz ameninţau alte ploi aşa că pe la patru dimineaţa, ca să le-o iau înainte, eram din nou la aparate.
Trei zile a durat calvarul, aşa, ca de sfîrşit de lume. La început mă sinchiseam să nu dau pe mine. După o vreme, mi s-a prelins în cizme – derapam în ele. Apoi pe palme, prelingîndu-se pe sub mănuşile de cauciuc. Apoi părul, faţa. Am capitulat, căutînd să-mi păstrez curaţi ochii şi gura.
Pe la prînz, în Ziua a doua, a apărut de pe undeva şi un inspector „sesizat”. Curios şi bănuitor nevoie mare. N-am mai avut putere decît să-i trîntesc două hîrtii de-o sută – euro. Mama l-a preluat şi i-a dat cafea suedeză în cerdac, după care omul a plecat zîmbitor, urîndu-mi să mă binecuvînteze Cel de Sus. A avut sigur ce poveşti acasă.
Cînd mai aveam trei transporturi de dus, n-am mai strîns cum trebuie capacele la damigene. Eram deja un fel de animal căruia nu-i mai păsa. Voiam doar să se termine, orice s-ar întîmpla. Pe hîrtoapele de la Zăvoi afurisitele de butoaie s-au zdruncinat în portbagaj şi în partea din spate unde ridicasem banchetele. Zeama puturoasă maronie, cu ceva dîre de „caimac” cafeniu s-a scurs înăuntru. Dacă ceva e să se întîmple, atunci se întîmplă sigur. Accidentul m-a trezit din nou din apatie, cum amoniacul tras adînc în piept te dă cu capul de toţi pereţii după un leşin. Am început să fiu din nou atent. Dar era prea tîrziu.
Pe la prînz, în Ziua a Treia am încheiat starea de asediu. Tot ce se putea goli era golit. Volvo-ul V70 auriu zăcea lăsat la întîmplare în miljocul ogrăzii – să nu-l mai văd (Nenea Sergiu nu stie dacă să-l ia în glumă pe amicul lui sau să se deprime şi el după frumosul exemplar). Fără să-i pese, – continuă Marinică – Mama Floarea mă umplea de laude arătîndu-mă cu degetul vecinilor care făcuseră cerc la portiţă: „Băiatul meu ăla marele din Suedia – ce m-aş face eu fără el!”. Mă lăuda dar se şi pregătea să-mi mai găsească ceva important de făcut – după ştiinţa ei. M-am poticnit ca un robot spre cămăruţa din demisol. Mai apucai s-o aud consolîndu-mă „Lasă maică, ţi-l aduc eu pe Fieraru ţiganu'”. Îi dau o litră de ţuică şi ceva lucruşoare pentru copii şi-ţi face maşina ca nouă; şi parfumată! Cu Pronto, din ăla italian”.
***
Am adormit direct cînd m-am prăbuşit pe canapea în chilia mea din demisol. Nu mă mai sinchiseam că piciarele îmi atîrnau pe jos, doar în chiloţi, lacrimile şiroiau amestecîndu-se cu „fondul de ten” maroniu de pe obraz. „Copii ăştia din ziua de azi nu mai ştiu să fie bărbaţi!”, şi-o fi zis Mama Floarea în timp ce eu mă zbăteam în miezme prin catacombele întunecoase ale lui Morfeu.
Pe la cinci după amiază m-a trezit o zarvă mare cu bocănituri în uşa biroului…
Va urma…