Faptele reprobabile fac tot mai mult obiectul emisiunilor de ştiri – şi nu doar în România. Sunt însă situaţii în care făptuitorii au un istoric medical cu internări şi diagnostice psihiatrice. În aceste cazuri, mass-media generaliste au tendinţa de a accentua latura medicală a cazului, emiţând totodată şi verdicte asupra discernământului celor în cauză. Stigmatizarea pacienţilor psihiatrici nu este specifică României, dar ce ar putea face ţara noastră pentru a combate astfel de atitudini?
Cunoaşteţi, desigur, aceste tablouri. Primul este Arestarea lui Isus, opera din 1602 a lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, acum la National Gallery of Ireland, Dublin.
Caravaggio, Arestarea lui Isus
Al doilea este Ultima cină, parte din seria despre viaţa Mântuitorului, pictată de Carl Bloch între 1868-1879 pentru Capela Regală de la Palatul Frederiksburg din Hillerod, Danemarca.
Carl Bloch, Ultima Cina
Cronologic, prima scenă îi urmează cele de-a două la distanţă de câteva ore. Sărutul lui Iuda îl identifica pe Isus soldaţilor romani. În mai puţin de o zi, amândoi vor muri, Isus pe cruce, Iuda de propria mâna. În Ultima cină, Iuda se desprinde de Isus şi grupul discipolilor şi iese din scenă pentru a plănui trădarea.
Se ne apropiem. Isus ne este arătat, de Caravaggio şi Bloch, în acelaşi fel: senin, pentru că ştie de unde vine şi unde se duce. Are părul castaniu, lung, despărţit la mijloc. La Iuda însă, reprezentările sunt diferite. În tabloul lui Caravaggio, Iuda poate părea fratele mai mare al lui Isus, îmbrăţişându-l înainte de o despărţire; par din aceiaşi familie, cu părul şi barba de aceiaşi culoare. La Bloch, Iuda e departe de Isus. Şi e singurul bărbat din imagine care are părul roşu. De un roşu intens, că să nu existe nici un dubiu că Iuda este Celălalt. Şi ca Celălalt, în ce îi priveşte pe cei care sunt lângă Isus, este Evreul. Iar faptul că toţi cei din tablou sunt evrei care sărbătoresc, ca în fiecare an, Paştele, e trecut repede cu vederea.
Părul roşu al lui Iuda din tabloul lui Carl Bloch reprezintă stigmatizarea evreilor din Europa în secolul asimilării. De-a lungul timpului, alţii au fost stigmatizaţi pentru credinţele lor religioase, culoarea pielii, accent, caracteristici anatomice sau fiziologice. Cuvintele care stigmatizează indică faptul că valoarea socială a acestor oameni este mai mică decât a grupului care-i numeşte în acest fel. Se creează astfel un stereotip negative, menit să oblitereze frica de Celălalt, care este, de fapt, explicaţia stigmatizărilor.
Mă veţi întreba, poate, care e legătură dintre părul roşu al lui Iuda şi stigmatizarea bolnavilor psihiatrici. Răspunsul trebuie căutat în diferenţa dintre epocile în care au pictat Caravaggio şi Bloch. În Italia secolului XVII evrei erau în ghetou; ştiuţi, dar nevăzuţi şi „la locul lor”. În secolul XIX, în Europa Centrală şi de Vest, evreii capătă dreptul de a părăsi ghetoul şi intră în competiţie cu populaţia majoritară. Nu mai sunt invizibili, au venit “printre noi”, dar sunt diferiţi de “noi”. Aşa că îi privim cu frică şi dispreţ. Ne ţinem cât mai departe de ei şi ne bucurăm când pleacă dintre noi. Absolut la fel este relaţia corpului social astăzi cu bolnavii psihiatrici gravi, mai ales cei cu schizofrenie şi alte sindroame psihotice, ghetoizaţi în spitale imunde, în România, până în anii ’80. Prinsă în iureşul de-instituţionalizării, România post-Tîrgovişte a “eliberat” o parte dintre aceşti bolnavi, care, iată, sunt “printre noi”. Nu-i înţelegem şi ne sperie.
„L’enfer, c’est les Autres” spune Garcin, laşul, în Huis Clos de J.-P. Sartre. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar stigmatizarea pacienţilor psihiatrici va continuă atâta vreme cât în România va fi mai mult întuneric decât lumina şi mai multă frică decât curaj.
Extrem de interesant articol, mai ales pt. originalitatea instrumentelor analizei. Cât despre remarca din final, extrem de semnificativă: în România, aș spune, sunt realmente întreținute și frica, și întunericul. Numărul site-urilor antisemite și în varianta contemporană antiisraeliene a atins cel puțin ordinul zecilor. După cum este întreținută și mentalitatea „singularității” evreului, căruia i se neagă orice caracteristici pozitive. Chapeau, d-le Doctor!
Oare statuia lui Moise cu coarne este si ea o stigmatizare? Evreii sunt din armata lui Belzebub?
@Charlie
> Oare statuia lui Moise cu coarne este si ea o stigmatizare?
Nu poate să fie, deoarece Moise este o figură venerată şi în Creştinătate.
Iată aici o explicaţie plauzibilă: este o greşeală de traducere în latină (Vulgata) – cuvântul (ebraic?) care înseamnă „rază”, „strălucire”, dar şi „corn”, a fost tradus „corn”.
@Alex
Merci. Stiam acest lucru dar din cand cand se vorbeste despre Evrei cu Coarne, asociati cu satana. Nu necesar despre statuia din Firenze! Explicatia d-tale este cea corecta evident.
@Alexandru Am cercetat mai ceva in adancime chestiunea traducerii Bibliei ebraice.
Prima traducere asazisa SEPTUAGINT a fost facuta BCE (before common era) din ebraica in limba greaca. A doua traducere facuta in secolul 4 CE asanumita VULGATA intrebuintand versiunea greaca si originalul ebraic. Cand s’a facut „greseala” cu coarnele sau razele lui Moise? IN Septuagint din ebraica in greceste si de acolo in latina in VULGATA. Cei care au tradus in latina aveau si textul ebraic si cel grec. Mystery. De unde vin coarnele lui Moise?
@Charlie
Informaţia mea este de aici :
@Charlie
Completare: din Exodul, 34:29
Vulgate:
cumque descenderet Moses de monte Sinai tenebat duas tabulas testimonii et ignorabat quod cornuta esset facies sua ex consortio sermonis Dei
And when Moses came down from the Mount Sinai, he held the two tables of the testimony, and he knew not that his face was horned from the conversation of the Lord.
Septuaginta:
And when Moses went down from the mountain, there were the two tables in the hands of Moses, —as then he went down from the mountain, Moses knew not that the appearance of the skin of his face was glorified, when God spoke to him.
New King James Version:
Now it was so, when Moses came down from Mount Sinai (and the two tablets of the Testimony were in Moses’ hand when he came down from the mountain), that Moses did not know that the skin of his face shone while he talked with Him.
Gala Galaction:
Iar când s’a coborât Moise din munte, iată că cele două table erau în mâinile lui. Şi coborându-se din munte, Moise nu ştia că faţa sa strălucea de când grăise [Dumnezeu] cu el.
Merci pentru abundenta de informatie. Ceace gasesc interesant este ca traducatorii bibliei in latina vrsiunea Vulgata au avut la dispozitie versiunea ebraica si versiunea greaca si totusi au reusit sa traduca gresit.
A propos n’am stiut ca parintele Gala Galaction a tradus din Biblie. In orice caz era un bun prieten al evreilor, a calatorit in Tara Sfanta in anii ’30 si a descris cu mult entuziasm Renasterea Palestinei datorita efortului sionist.
In timpul razboiului in 1942-44 venea sambata dupa masa la un mic templu in casa rabinului Reicher pe strada Mamulari la Bucuresti care tinea un fel de seminar din biblie si Talmud. Este de mentionat faptul ca erau si mai sunt Romani crestini de seama cum ar fi George Enescu, Marin Constantin si Radu Beligan care au fost sau sunt filosemiti.
—Şi e singurul bărbat din imagine care are părul roşu. De un roşu intens, că să nu existe nici un dubiu că Iuda este Celălalt…
Parul rosu (de fapt doar o anume nuanta de rosu) a fost considerat in Evul Mediu (european) ca fiind indicativ pentru un caracter tradator, duplicitar.
Bineinteles, nu avea vre-o baza stiintifica, era ca asociatiile astrologice (cele presupuse ca ar exista intre zodii/luna nasterii si tipul de personalitate).
In cultura medievala spaniola parul rosu era chiar numit „Parul lui Iuda”.
De aici si idea lui Bloch sa il reprezinte pe Iuda cu parul rosu.
Adica in pictura lui Bloch culoarea distinctiva, specifica, a parului lui Iuda semnifica/indica personalitatea, CARACTERUL personajului, NU etnicitatea/religia lui.
—“L’enfer, c’est les Autres”
Alta greseala majora. In filozofia existentialista (Sartre) expresia “L’enfer, c’est les Autres” se refera la relatiile interpresonale, la cele dintre INDIVIZI si nu la grupuri sociale-identitare (etnice/relioase). Nu la identitatea „de grup” ci la persoana individualizata si la realtiile ei cu alti indivizi.
„Celalat” in filozofia lui Sartre e tatal, sora, prietenul, iubita, vecinul (toti de aceasi etnie daca vrei) si suferintele pe care le provoaca prin minciuna, tradare, abandon, egoism, dorinta de a domina si controla, etc.
E un infern la care suntem ‘condamnati’, nu scapam de el de la nastere la moarte, data fiind natura noastra umana de fiinta sociala. De fiinta ce nu poate exista in completa izolare, nu poate exista in afara relatiilor sociale.