Cursul festiv s-a ţinut în ziua de 26 ianuarie 1990. Era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu. Până în urmă cu un an cursurile festive, care se ţineau de obicei la sfârşitul lui ianuarie, cuprindeau în mod obligatoriu ritualul adresării unei telegrame de mulţumire celui mai iubit fiu al poporului. Acestuia i se mulţumea în numele tuturor studenţilor şi cadrelor didactice pentru „minunatele condiţii create”, adresându-i-se totodată „cele mai calde urări de viaţă lungă cu ocazia zilei de naştere”.
În afara faptului că telegrama era citită în mod festiv, toţi cei care luau cuvântul, cadre didactice, studenţi, invitaţi, nu uitau să rostească cel puţin o frază de mulţumire la adresa partidului şi a secretarului său general… D-ale limbii de lemn…
Acum însă dictatura căzuse şi nimeni nu a pomenit de Ceauşescu în vreun fel. Doar asistenta de la produse accesorii a afirmat, după ce prezentase un referat ridicol:
— Acum pot spune că e cu adevărat democraţie dacă e posibil ca un simplu asistent să ţină o prelegere la cursul festiv…
Eu am fost cel care a stricat atmosfera festivă. Cu o zi înainte i-am anunţat pe organizatorii cursului festiv, că vreau să citesc şi eu un material. Aceştia, suspicioşi mi-au cerut să vadă despre ce este vorba. Le-am arătat „Jertfa”. Deşi cenzura dispăruse, colegii nu prea au fost de acord, spunând că nu e momentul, dar întrucât eram şeful sindicatului şi am început să ţip că am şi eu dreptul să vorbesc, până la urmă au acceptat…
— Acum, în încheiere, colegul nostru Cionoiu vrea să vă prezinte câteva din ideile sale.
M-am instalat la pupitrul de unde până cu un an în urmă se dădea citire telegramelor de mulţumire.
— Aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că printr-o coincidenţă astăzi e 26 ianuarie, ziua de naştere a fostului conducător al statului. Aş vrea să medităm o clipă la modul cum ar fi decurs acest curs festiv cu un an în urmă… Apoi am citit „Jertfa”.
Organizatorii cursului festiv au răsuflat uşuraţi crezând că am terminat. Dar n-a fost aşa.
— În continuare vreau să dau citire unei scrisori deschise adresate Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Am început această scrisoare în toamna anului 1988, după ce Silviu Brucan a vorbit la Vocea Americii despre necesitatea pluralismului în cadrul Partidului Comunist, afirmând totodată că în România nu e necesar un sistem pluripartid şi am terminat-o în seara zilei de 11 ianuarie anul curent.
*
Scrisoare deschisă adresată Consiliului Naţional al F.S.N.
Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, îl lasă puterile. Oboseşte repede, văzul şi auzul îi slăbesc. De multe ori însă, îl lasă şi memoria. Nu reuşeşte să mai înţeleagă realitatea înconjurătoare pe care începe să o judece ca un copil care nu ţine cont decât de unele aspecte, ignorând de multe ori esenţa. Bătrânii noştri care întâmplător, cu totul întâmplător, au uitat cu toţii esenţa, au început să judece lumea. Analizează, arată ce nu e bine, găsesc Vinovatul. Un singur vinovat: Individul. El e vinovat.
L-au analizat din toate punctele de vedere, au arătat ce greşeli a făcut, cât de prost şi incompetent e. Au arătat ce a făcut din ţara pe care a luat-o în stăpânire şi ce grozăvii mai vrea să facă. Dar bătrânii s-au trezit. Vor să îndrepte lucrurile.
În analiza lor, care se pretinde foarte competentă, lipseşte un singur lucru: esenţa. De ce? De ce a fost posibil să se ajungă la situaţia pe care bătrânii o critică? Oare Individul a căzut din cer, ca un meteorit gigantic care în căderea lui distruge totul? Nu e nimeni vinovat de faptul că individul a ajuns în vârful piramidei? Nu e nimeni vinovat de faptul că oamenii de încredere ai individului sunt aşa cum sunt?
Bătrânii au uitat cum s-a ajuns la Epoca de aur a Individului. Sau, poate se fac că au uitat. Din ipocrizie.
Au mers alături de Individ până la un moment dat pe drumul care ducea la Epoca de aur. Dar, cum Individul voia să fie singur în vârful piramidei, i-a scos din cursă. Şi ei pretind acum că n-ar fi participat la cursă. Pretind că Individul a schimbat macazul după ce ei au fost scoşi din cursă. Ei sunt nevinovaţi.
Dar mai e o posibilitate: Bătrânii nici nu au uitat, nici nu se fac că au uitat esenţa, ci nu au înţeles-o niciodată. Un bătrân ce filozofează are o scuză chiar dacă spune prostii, e sclerozat, a dat în mintea copiilor. Dar dacă un om incapabil să înţeleagă realitatea determină prin activitatea lui distrugerea valorilor unui popor, mai poate fi el considerat nevinovat? Şi iată că tocmai acei oameni vor să aducă salvarea.
Scrisoare deschisă, replică la o scrisoare deschisă adresată de aceşti bătrâni Individului:
— Voi, semnatarii scrisorii deschise care face vâlvă în lume, răspundeţi la câteva întrebări care vă pot aduce înapoi cu picioarele pe pământ! Nu scormonim trecutul prea îndepărtat pentru că nu avem martori. Dar pentru perioada de după război mai sunt destui şi sunt curioşi să cunoască răspunsurile voastre. Unde aţi fost la alegerile din 1946, „primele alegeri cu adevărat democratice din istoria României”? Ce puteţi spune despre activitatea pe care aţi desfăşurat-o cu prilejul acestor alegeri? Aţi distrus partidele burgheze, veţi spune, dar democraţia?
Ce aţi făcut voi atunci când a fost arestat colegul vostru Lucreţiu Pătrăşcanu? Care din voi a protestat? Care din voi a protestat atunci când a fost omorât?
Unde aţi fost voi când intelectualii ţării erau deportaţi la Canal? E oare Canalul invenţia Epocii de aur? Unde eraţi voi când preoţii, care mai aveau curajul să ridice glasul împotriva abuzurilor voastre, erau aruncaţi în închisori? Voi, care acum vă miraţi că se dărâmă biserici!
Unde eraţi voi când ţăranii, care în marea lor majoritate abia avuseseră timp să se obişnuiască cu gândul că au pământul lor, pe care ei trebuiau să-l muncească pentru că e al lor, erau siliţi să intre în colective! Unde eraţi voi când copiii acestor ţărani care nu voiau să intre în colectiv erau persecutaţi în şcoli, erau siliţi să-şi convingă părinţii să-şi dea pământul sau să renunţe la şcoală? Voi care vă miraţi, vă revoltaţi acum că satul e distrus!
Unde eraţi voi atunci când şcoala a devenit instrument de formare a omului nou? Om care din şcoală e obişnuit cu ideea că în şedinţe poţi fi doar de acord cu politica partidului, cu calea aleasă de partid.
Unde eraţi voi când ţăranii rămaşi fără pământ au fost dirijaţi spre oraşele proiectate de voi spre a făuri o industrie după modelul industriei tovarăşului Stalin? Industrie care a sărăcit ţara.
Aflăm de la domnul Silviu Brucan, că cel care în 1965 a fost ales de către P.C.R. în funcţia de şef al Statului, era semianalfabet. Aflăm că domnia sa constatase acest lucru încă din anul 1955. De ce nu a ridicat la alegeri problema? S-a retras din funcţiile politice şi a rămas profesor universitar. Preda o ideologie în numele căreia şi cu ajutorul căreia un semianalfabet guverna o ţară ce se pretinde europeană.
Ce părere are domnul Iliescu despre crimele din perioada 1945-1965? De ce se vorbeşte despre crimele ceauşiste şi nu de crimele comuniste? Că doar în numele comunismului a ajuns Ceauşescu stăpân a toate!
Domnul Brucan afirmă că domnia sa a luat poziţie împotriva dictaturii şi întreabă ce au făcut conducătorii celorlalte partide acum înfiinţate.
Dar domnul Brucan a beneficiat de paşaport, drept care era interzis unui muritor de rând. Nu ştie domnia sa că un om de rând trebuia să plătească 10.000 de mărci pentru a obţine un paşaport cu care să poată călători în Occident, fără a fi sigur că-l va obţine?
Acei oameni de rând care au ridicat glasul împotriva comunismului şi care au fost ucişi în ţară fără ca sacrificiul lor să fie cunoscut de prea multă lume, ei nu au existat?
Am fost ridicat de Securitate de la facultate în ziua de 10 noiembrie 1988 la ora 9,00 dimineaţa: „Hai, Gicule, să mergem!” Nu eram la prima confruntare cu Securitatea. După şase ore de discuţii mi s-a pus în vedere că dacă o să mai vorbesc în public o să dispar, probabil într-o clinică de psihiatrie. Nu vorbisem decât pe culoarele căminului şi în sălile de clasă.
Cel puţin patru colegi au fost invitaţi pe rând, la Securitate, în aceeaşi zi şi li s-a cerut să declare că sunt nebun. Dacă aş fi dispărut, câţi ar fi aflat?
În septembrie 1988, domnul Brucan a vorbit în Occident, despre nevoia de pluralism în cadrul partidului, afirmând însă că în România nu e necesară apariţia unui sistem pluripartid.
Acest fapt m-a determinat să scriu în toamna anului 1988 prima parte a acestei scrisori. Acum a afirmat că la întoarcerea din Occident a făcut o vizită în U.R.S.S. La fratele mai mare. Pentru a-şi asigura o oarecare protecţie.
Oare cei care au murmurat împotriva dictaturii, dar care nu au luat poziţie în public — unde să fi luat? — cui ar fi trebuit, cui ar fi putut cere protecţie pentru a nu fi asasinaţi sau internaţi la balamuc?
Ziua de 12 ianuarie 1990 a fost declarată zi de doliu naţional de către F.S.N. La ora 12,00 se vor trage clopotele în toate bisericile. Se vor ţine slujbe de pomenire şi parastase pentru eroii Revoluţiei.
Oare foştii comunişti deveniţi brusc oameni foarte legaţi de biserică, nu se tem de trăsnet?
Oare aceşti foşti şefi de partid au fost ei oameni religioşi sau au luptat împotriva bisericii în numele ateismului?
Domnul Brucan şi domnul Iliescu precum şi marea majoritate a celorlalţi comunişti care acum se află în fruntea F.S.N. ce atitudine au adoptat ei faţă de sloganul „religia e opiu pentru popor”? Ce atitudine au adoptat ei când religia a fost pusă la stâlpul infamiei şi când acei preoţi care au avut curajul să ridice glasul în numele creştinismului erau aruncaţi în închisori? Aceste fapte s-au petrecut înaintea venirii la putere a lui Ceauşescu, considerat acum cauza tuturor relelor!
Oare morţii căzuţi în lupta pentru libertate nu se vor întoarce în mormânt la aflarea veştii că oligarhia de partid s-a asociat cu biserica naţională ortodoxă spre a-i plânge?
Ce ar zice acei copii care au murit duminică 17 decembrie pe treptele catedralei din Timişoara ale cărei porţi erau încuiate, despre acest parastas oficiat de mitropolitul Nicolae al Banatului, care în urmă cu două luni la Plenara Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste l-a proslăvit pe Nicolae al României?
Pe zi ce trece F.S.N. seamănă tot mai mult cu F.D.U.S. Măcar dacă v-ar fi ruşine!”
*
Terminând de citit am mulţumit auditoriului şi am plecat la locul meu undeva în fundul amfiteatrului. Atmosfera era foarte tensionată, mulţi au aplaudat, dar nu ştiu dacă din convingere sau din obişnuinţă…
În încheiere s-au cântat doar cântece serioase, pentru că reuşisem să-i conving cu o zi înainte pe colegi să renunţe măcar de data asta la folclorul studenţesc.
La ieşire mai mulţi profesori m-au felicitat pentru cele spuse, dar d-na Băcilă, ieşită de un an la pensie m-a întrebat:
— Spune-mi te rog, de ce ai spus să ne fie ruşine?
Am încercat să-i explic că nu mă referisem la cei prezenţi în sală, dar nu sunt convins că m-a crezut.
Părerea generală a colegilor a fost că am creat o imagine neplăcută, că am stricat cursul festiv. Cred că din acest motiv şi de frica unor surprize similare s-a renunţat la banchetul care trebuia ţinut în aprilie.