ACUM.TV

Sursa foto: http://ciprianchirileanu-art.blogspot.com/2011/05/incursiuni-980199.html

Cât timp îi trebuie unui om să-şi strige durerea şi cât timp îi trebuie celuilalt să i-o provoace… M-am trezit astăzi cu acest gând, după ce ieri, până la ore târzii din noapte, am citit din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian. Genocidul împotriva armenilor şi suferinţele lor atroce, rezistenţele celor din Vadu Roşca la colectivizare, mărturiile celor care au supravieţuit Gulagului comunist, ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului, ale hinduşilor şi musulmanilor care au supravieţuit măcelului din timpul partiţiei indiene, suferinţe colective sau individuale, uitate sau consemnate, toate îmi apar în acest moment ca expresii ale unei întâlniri de gradul zero, a umanităţii cu ea însăşi: întâlnirea dintre victimă şi călău.

Îmi spunea tatăl meu, cu câteva luni în urmă, atunci când deja trecuseră suficiente decenii pentru a putea povesti, că, după momentul în care Ceauşescu interzisese avorturile, mama, ca atâtea alte femei românce, făcuse, totuşi unul, ilegal, aşa cum se proceda pe atunci. Se terminase prost şi, în cele din urmă, amândoi au trebuit să ajungă la spital. El, lucid şi sănătos, mama, aproape de moarte. Spitalul avea, unde altundeva decât la subsol, o cameră din care privea ochiul vigilent al Securităţii. În timp ce pe ea au dus-o undeva sus, pe targă, pe el l-au chemat acolo jos, în infern. Un securist despre care el nu mai ştie astăzi nimic i-a spus că nu va autoriza nicio intervenţie a medicilor. Tata trebuie să fi insistat, nu ştiu cum şi în ce fel (nu-l voi întreba niciodată!), iar securistul a devenit, dintr-o dată poetic, spunându-i: îi voi lăsa pe medici să intervină atunci când sângele ei se va scurge până aici, la noi, la subsol. Când voi vedea sângele ajungând până la pereţii acestei camere, de abia atunci îi voi lăsa pe medici să facă ceva. Aceasta este, pentru mine, esenţa cruzimii umane: întâlnirea, faţă în faţă, a celui strivit şi a celui care striveşte. Ambii, animale sociale aparţinând aceleiaşi specii. Singura diferenţă dintre ei, atunci când se vor fi privit ochi în ochi, va fi fost aceea că unul putea face orice, în vreme ce al doilea nu putea face nimic. Aici nu mai e vorba de sisteme politice, opresive, nu mai e vorba de dictaturi şi istorie, ci de esenţa naturii umane. De violenţa gratuită care poate fi oprită oricând, fără ca cel care-o opreşte să aibă de suferit, dar care continuă ca urmare a unei decizii exclusiv personale. E vorba de sălbăticia care îmbracă forme lirice, în sensul că-şi este suficientă sieşi, apărând celui care o practică aproape ca o metaforă, de sălbăticia care nu e justificată de altceva decât de nevoia de sânge.

Călăii umanităţii, spintecând burţile femeilor însărcinate din goana calului sau izolaţi în subsolurile spitalelor, aveau acasă mame şi soţii iubitoare, copii pe care îi strângeau în braţe, odată ce-şi vor fi spălat mâinile de sânge, animale de companie pe care le îngrijeau cu evlavie, unii vor fi fost credincioşi, mergând în fiecare duminică la biserică şi aşezându-se în primele rânduri. Unde s-a produs, deci, marea eroare, marea fisură? Ce se întâmplă atunci când, privindu-se ochi în ochi, o fiinţă umană se hrăneşte cu spaimele, cu urletele, cu durerea celeilalte? Explicaţii mi se pot oferi… pe toate le găsesc, însă, insuficiente. În cheie religioasă, mi s-ar spune că e vorba despre continua bătălie între Dumnezeu şi Diavol. Alţii îmi vor vorbi despre condiţionări sociale, psihanaliştii mă vor întreba ce fel de copilărie va fi avut securistul cu pricina, reflectând asupra naturii relaţiei lui cu propria mamă, scepticii mă vor asigura că natura umană însăşi, oricum ar fi clădită, rezistă cu greu tentaţiei, atunci când dispune de putere absolută, de viaţă şi de moarte. Pe mine, însă, mă interesează un singur lucru… ce se întâmplă exact în mintea călăului arunci când îşi priveşte, ochi în ochi, victima… În secunda aceea am impresia că asist la eşecul umanităţii însăşi. Aproape că îmi doresc o lume în care deciziile să fie luate de computere, pe baza unor algoritmi previzibili, aproape că visez cu ochii deschişi la ziua în care oamenii vor juca şah, în parc, în vreme ce roboţi din ce în ce mai sofisticaţi vor decide asupra  destinelor jucătorilor de şah, aproape că exult de fiecare dată când, în loc să întâlnesc în spatele unui ghişeu o fiinţă umană, mă confrunt cu propriul meu laptop, cu o conexiune bună la internet şi cu posibilitatea de a rezolva din ce în ce mai multe lucruri stând în faţa unui ecran care se hrăneşte nu cu energia propriei lui puteri, aplicată discreţionar, ci cu electricitate.

Nimic nu e mai iluzoriu decât să îţi imaginezi că, astăzi, nimic din toate astea nu s-ar mai putea întâmpla, în special în Europa democrată. La fel se vor fi gândit şi mulţi dintre cei care, ajungând în temniţele comuniste, erau torturaţi, refuzându-li-se, totuşi, dreptul la moarte. În libertate fiind, unii dintre ei se vor fi hrănit cu iluzia că ceea ce avea să li se întâmple ţine de un Ev Mediu întunecat, că, între timp, societatea umană a atins un alt stadiu de evoluţie. Până în clipa în care, întâlnindu-şi faţă în faţă călăii, oameni bonomi şi, poate, vecini cu simţ civic în viaţa lor civilă, nu vor fi văzut în ochii lor că nu mai există scăpare, că se află în faţa unor indivizi care nu se hrănesc cu pâine şi apă, ci cu spaimele şi durerile pe care le pot provoca, cu zgomotul de oase zdrobite şi gemetele dezarticulate ale oamenilor care cădeau în genunchi.

Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.

Soluţia comodă e memoria. Clişeul prin care ea se exprimă: trebuie să ne amintim istoria pentru a nu o repeta. Numai că, în pofida faptului că ne tot amintim, că există cărţi, fotografii, filme şi oameni care mărturisesc constant, că avem mecanisme din ce în ce mai sofisticate pentru a transmite informaţii, nimic fundamental nu pare a se fi schimbat. Memoria nu ajută la nimic în secunda aceea fatidică, a întâlnirii dintre călăul care produce suferinţă şi victima care o suportă. Secunda aceea e guvernată de alte reguli, de instincte nemărturisite, de porniri viscerale, imune la orice formă de cultură, fie ea şi cea a memoriei. Soluţia radicală ar fi ca, de fiecare dată când se decide, într-un fel sau altul, asupra destinului unui individ, decizia să nu stea sub semnul factorului uman. După atâtea experienţe, e timpul ca aroganţa speciei noastre, ca pretinsa ei superioritate să intre într-o stare de repaus. Radical şi utopic… nu s-a găsit încă vreo specie extraterestră care să-şi asume rolul de a ne guverna şi, chiar dacă s-ar găsi, prea mult am fost educaţi în spiritul superiorităţii noastre ca specie pentru a ne accepta eşecurile, degradarea şi fisurile diferitelor tipuri de etică, multe dintre ele existând doar pentru a justifica.   

Acest articol a fost publicat marți, 25 iunie 2013 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.