Decembrie 2010 – ianuarie 2011
Cumva, luna decembrie m-a făcut întotdeauna mai conştient de trecerea timpului. Sunt convins că mulţi alţii au aceeaşi senzaţie. De data asta, însă, pentru mine e ceva mai mult. Sunt de mai bine de un an în India, lucru pe care nu mi l-aş fi putut imagina atunci când am ajuns pentru prima dată aici. Trebuie să admit acum, după sute de zile şi cine ştie câte zeci de mii de minute petrecute printre indieni, că datorez totuşi ceva acestei ţări. Mi-a oferit timpul liber necesar pentru a scrie şi a citi, pentru a ieşi din rutina suicidală care pune stăpânire pe tine ca profesor în România. Parte a unei maşinării care, ca orice maşinărie de altfel, e lipsită de imaginaţie şi atât de dureros predictibilă! Aici îţi începi fiecare zi fără să ai nici cel mai mic indiciu despre cum se va sfârşi. E, desigur, în asta ceva periculos: e greu să rămâi lucid şi organizat în mijlocul acestui Babilon care are, indiscutabil, fascinaţia lui.
În India, în cele din urmă, totul se rezolvă. Câteodată, am senzaţia că nu trebuie să fac altceva decât să aştept ca lucrurile să se rezolve de la sine. Or, asta e extrem de periculos. Am cunoscut non-indieni pe care această încredere în capacitatea Universului de a conspira în favoarea lor i-a transformat, lent, dar mă tem că şi ireversibil, în oameni fără direcţie, fără puncte cardinale. Ei văd în asta un soi de iluminare de sorginte spirituală şi e chiar trist să îi vezi cum, zi de zi, îşi pierd capacitatea de a-şi organiza propria viaţă, de a fi riguroşi, de a-şi duce proiectele până la capăt. Toţi oamenii aceştia, atât de bucuroşi la gândul că se află într-un spaţiu în care îşi pot delega orice tip de responsabilitate, nu sunt de fapt decât nişte biete vietăţi prinse într-o ingenioasă pânză de păianjen numită India. Nu am încercat să discut cu ei. Ştiu foarte bine ce le-aş putea spune, ştiu foarte bine ce mi-ar putea răspunde. După mai bine de un an de convieţuire împreună, ne cunoaştem ideile şi argumentele atât de bine, încât nici măcar enunţarea lor nu ne mai trezeşte vreun interes.
Mă gândesc că ceea ce scriu acum poate părea cititorului (deloc sau puţin familiarizat cu India) lipsit de sens. Dacă eu însumi aş citi aceste însemnări, cu mintea mea de mai bine de acum un an, nu aş reuşi să înţeleg în spatele acestor cuvinte decât un simplu exerciţiu retoric. Cum să explic, deci?! Lipsa de presiuni exterioare şi suspendarea a tot ceea ce erai obişnuit să defineşti ca fiind normal, toate astea te moleşesc îngrozitor aici. Senzaţia că nimănui nu-i pasă dacă îţi faci sau nu treaba, dacă porţi aceeaşi pereche de şosete o săptămână, dacă te-ai spălat sau nu pe dinţi în ultimele 72 de ore, dacă mai trăieşti sau ai cine ştie ce boală incurabilă, toate acestea, trăite zi de zi, secundă de secundă, te transformă într-un individ căruia nu-i mai pasă de prea multe lucruri. Şi, dacă ai ajuns în acest punct, Dumnezeu ştie cum şi dacă mai poţi reface drumul înapoi spre punctul în care poţi redeveni cel care ai fost înainte?!
Personal, încerc să mă protejez printr-un exerciţiu permanent pe care îl practic cu din ce în ce mai mare încăpăţânare. E un experiment, dacă vreţi. India e un miraj, un fel de Fata Morgana (în legenda originară italiană ea e asociată şi sirenelor) căreia nu trebuie să îi cedezi decât o singură dată şi eşti pierdut. Aşa că, de fiecare dată când îmi place ceva anume la modul de a vieţui în India şi această plăcere tinde să fie exacerbată, îmi îndrept atenţia către mizeria Indiei, către lipsa ei de înţelegere pentru tot ce înseamnă decenţă. În acele momente, mă retrag mental în afara Indiei şi încerc să o privesc din nou cu ochii europeanului sosit pentru prima dată aici. Când fac asta, India, cu toate contrastele şi paradoxurile ei, devine imaginea în oglindă a unui adolescent superficial, arogant şi bântuit de cultul personalităţii, iar ceea ce mă atrăsese cu câteva minute înainte devine banal, cel mult acceptabil. Până acum, experimentul meu nu a dat greş niciodată. India rămâne, astfel, în măsura în care omeneşte este posibil, exterioară mie. Mă bucur de ceea ce-mi oferă, fără a-i ceda prea mult spaţiu interior, acolo unde ar avea – o ştiu cu siguranţă – o putere de contaminare căreia mi-ar fi imposibil să-i rezist.
Se apropie din nou 15 ianuarie şi, invariabil, va trebui să particip la aşa-zisa manifestare culturală organizată de A.K. Anul trecut a fost un coşmar, dar măcar atunci am sperat, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Anul acesta nu îmi mai pot permite să îmi fac iluzii. Încerc să îl evit pe A.K atât cât pot. Manifestarea începe la 9 dimineaţa. Cu o seara înainte, A.K mă sună, rugându-mă să vin ceva mai devreme cu laptopul şi câteva melodii pe versuri de Mihai Eminescu. Insistă, aşa că, odată în plus, mă las înşelat de insistenţa lui. A doua zi, mă prezint în faţa sălii care ar trebui să găzduiască simpozionul cu o jumătate de oră înainte. Sunt primul sosit. Îl sun pe A.K. Mă informează calm că ajunge acolo în zece minute. De data asta, nu mă mai las păcălit. După mai bine de un an în India, ştiu foarte bine ce înseamnă zece minute. Ştiu atât de bine, încât, nu de puţine ori, am folosit eu însumi textul acesta, de fiecare dată când eram aşteptat şi urma să ajung în jumătate de ceas.
Ies în afara complexului, fumez o ţigară, mă plimb şi revin la 8.45. Încă nu venise nimeni. Pe la 9.15 apar primii invitaţi. Odată cu ei, A.K. Pare a fi uitat complet de rugămintea pe care mi-o adresase cu o seară înainte. Începe simpozionul. Ca şi anul trecut, A.K monopolizează microfonul, încercând să vorbească în română (lamentabil!), engleză (dezastruos!) şi hindi (mi-am întrebat, mai târziu, studenţii dacă vorbeşte o hindi curată şi elegantă, iar ei mi-au confirmat bănuiala: A.K e la fel de dezorganizat şi confuz în hindi ca şi în celelalte două limbi pe care încearcă să le vorbească!). Repetă aceleaşi idei de anul trecut, dar asta nu ar fi nimic. Mai grav e că repetă ideile pe care abia le enunţase cu zece minute în urmă. E ca un player pus pe repeat.
Urmează un discurs al unui coleg indian, profesor de italiană. Ştiu cu siguranţă că tot A.K a scris şi acest text, numai că nu îl putea citi pentru că discursul era un laudatio adresat sieşi. Cum o fi să stai în faţa computerului… pardon, în cazul de faţă, a foii de hârtie – şi să scrii despre tine ca eşti genial, apreciat de societate, jurnalist de prestigiu, intelectual rafinat… In acelaşi discurs apare pentru prima dată o idee care avea să se repete şi la alţi vorbitori. Profesorul român (adică eu) poate ar face bine să insiste pe lângă statul român să i se ofere lui A.K un premiu sau o decoraţie ceva pentru munca în slujba culturii române, din ultimii peste douăzeci de ani. Totul e o farsa… Cu toţii ştim că A.K nu e altceva decât un individ mediocru ce organizează astfel de simpozioane pentru că acolo are şansa de a vorbi despre ce îl taie capul… şi cu toate astea îi jucăm jocul. Mă gândesc serios ca, de la anul, dacă mai rămân aici, să nu mai particip la astfel de mascarade. Eminescu e folosit ca pretext: nu se vorbeşte despre Eminescu (aşa cum nu s-a vorbit nici anul trecut), pentru simplul motiv ca nimeni nu ştie cu adevărat ceva despre el. Şi cu toate astea, mulţi dintre oamenii ăştia vin aici în fiecare an. Un rol important îl joacă probabil şi masa pe care A.K o oferă după.
De altfel, când plictiseala atinge cote paroxistice, ies pentru o ţigară şi constat că jumătate dintre invitaţi sunt afară, ceea ce spune multe despre interesul manifestat faţă de ceea ce se petrece înăuntru.
Tot în ianuarie, se desfăşoară, în Jaipur, unul dintre cele mai importante festivaluri de literatură din Asia. Anul trecut am mers şi am fost mulţumit de alegerea făcută, aşa că decid să merg şi anul acesta. Printre invitaţi se numără doi scriitori de Nobel: Coetzee şi Orhan Pamuk. Discuţiile sunt extrem de interesante, concertele de asemenea. Ne cazăm într-un Gest Huse cu o terasă liniştită. Ne retragem acolo seara pentru a discuta ceea ce văzuserăm peste zi. E atât de bine, încât hotărâm să ne prelungim şederea cu încă o zi. Sunăm la agenţia de turism, acolo unde deja avem relaţii privilegiate cu patronul. Nu de alta, dar, per ansamblu, circulăm destul de mult, iar omul vinde la greu bilete pentru Portugalia, Romania, Italia, Germania, Spania etc., plus alte destinaţii externe şi interne, aşa că are tot interesul să cultive relaţii speciale cu noi. Reuşim, în cele din urmă, şi hotărâm ca ultima zi a acestei vacante să ne-o petrecem în Pushkar, un orăşel situat undeva la 150 de km de Jaipur.
Închiriem o maşină şi pornim pe la amiază. Pushkar e un loc liniştit, relaxant, unde poţi găsi o cameră de închiriat începând de la ceva mai mult de un euro. A doua zi, pornim din nou către Delhi. Marea problemă, însă, apare atunci când constatăm că, schimbându-ne planurile, e mult mai simplu acum să plecăm către capitală din Ajmer (oraş aflat la o jumătate de oră de Pushkar) şi nu din Jaipur. Însă, evident, bilete avem pe ruta Jaipur-Delhi. Pe distanţa Ajmer-Jaipur va trebui să ne descurcăm, ceea ce nu e deloc simplu, pentru că biletele nu se pot cumpăra, înainte, de la gară, aşa cum se întâmplă prin Europa. Urcăm în tren, oferim mita de rigoare şi totul se rezolva. Din nou, în Delhi resimt, pentru a nu ştiu câta oară, un soi de confort al întoarcerii într-un spaţiu pe care îl cunosc.