ACUM.TV

 
Dacă eşti un conducător, trebuie să ai creier, şi inimă. Creierul pentru profesionalismul tău, inimă – pentru comportamentul faţă de cei pe care-i conduci. Oricare din aceştia, putea fi şeful tău, si tu în locul lui. Aşa am procedat întotdeauna, i-am considerat pe toţi cei care erau în jurul meu ca pe colegii mei şi mi-am câştigat, astfel, aprecierea şi respectul lor.

Nu am încercat niciodată să “reeduc“ un subaltern prin admonestare, sau alt mod de pedepsire, atunci când greşea. Nimeni nu câştiga din punerea cuiva în posturi jenante şi neplăcute. Dar dacă dai dovadă de înţelegere şi implicare solidară cu cel care a greşit şi cauţi împreună cu el o modalitate de a elimina consecinţele greşelii, precum şi evitarea repetării ei, şi când e posibil să demonstrezi cu mâna ta cum se face corect – o sudură, sau un montaj, un desen, o manevră – sau să demonstrezi logica tehnică a unei deicizii, atunci îţi câştigi un respect veritabil. Desigur, cu o condiţie – să nu o faci în/cu public!

Din păcate acest tip de relaţii nu ţi-se aplică şi ţie dacă faci greşeli, în situaţia când eşti conducătorul unui loc de munca. Cu atât mai mult dacă te-ai manifestat, în prealabilul unei greşeli, ca un zbir intolerant. Subalternii îţi vor agăţa pe viaţa o porecla usturătoare şi-ţi vor fi duşmani neîmpăcaţi tot timpul cât vei mai lucra alături de ei. Relaţiile şef-subalterni nu sunt biunivoce decât dacă ţi-ai ales singur oamenii cu care să formezi un colectiv de muncă şi i-ai format profesional , dar şi dacă ai participat activ la rezolvarea problemelor lor sociale şi de altă natură.

După ce am predat toate secţiile la care am fost diriginte de şantier şi după pornirea Combinatului de Cauciuc mi s-au extins atribuţiile, astfel că pe lângă producerea frigului eram responsabil şi cu alimentarea cu abur tehnologic, cu aer comprimat, cu gaz inert şi azot tehnologic, apă de răcire şi de incendiu, inclusiv toate conductele de pe estacade şi subterane, care însumau o lungime de peste 800 km, cât e distanţa între Bucureşti şi Iaşi, dus-întors.

Era o muncă cu alergare continuă, de-a lungul şi de-a latul Combinatului, în toate punctele unde se produceau perturbări în alimentarea cu aceste utilităţi şi, cel puţin iarna, numai scurgerea condensului din conductele de abur era o bătaie de cap mai mare decât a şoferilor de camioane cărora le îngheaţă motorină pe conductele de alimentare.

Cel puţin în faza iniţială de punere la punct şi înlăturarea defectelor din proiectare şi execuţie, nu puteam să lucrez după un program fix, pentru că un eveniment tehnic nu depinde de orar.

Într-una din aceste curse pe care le făceam cu toţi maiştrii şi şefii de schimburi de la instalaţiile în subordine, la ora 6 dimineaţa, eram în zona instalaţiei de fabricare a fenolului, când s-a auzit o detunătură, şi am fost trântiţi la pământ de o undă de şoc.

M-am dezmeticit repede, m-am uitat spre locul de unde a venit unda de şoc şi am văzut instalaţia de fenol în flăcări, cu coloana de oxidare decapitată, retezată la 2m. de vârful ei, iar partea de sus a coloanei zburând prin aer la o înălţime de cca. 150 metri. Am urmărit traiectoria acestei bucăţi de coloană, cu o greutate de circa 2 tone şi am văzut cum aterizează pe platforma atelierului mecanic al Combinatului, la 300 de metri distanţă de locul de unde s-a smuls! Explozia a fost atât de puternică, încât şi la 5 km. de locul unde s-a produs s-au spart toate geamurile.

Am parcurs în fugă drumul până la locul exploziei cu gândul la oamenii care puteau să fie afectaţi de o asemenea catastrofă.

Dar, cum se spune, trebuie să ai noroc şi la nenoroc! În instalaţie l-am văzut întins pe jos pe şeful de instalaţie, ing. Pietreanu, cu mâinile în flăcări, de la fenol-acetona aruncată din coloana ruptă, am aruncat peste el hanoracul meu, i-am spus unui şef de echipă să aibă grijă de el şi am fugit mai departe, dând ocol acestei instalaţii, în căutarea de oameni. Nimic, pustiu, nici un suflet prezent, dar nici pierdut. Era ora schimbului de tură şi în vestiar erau prezenţi toţi muncitorii din tura de noapte terminată şi cei din tura de zi care îşi puneau hainele de protecţie.

Nici o victimă, doar Pietreanu cu mâinile carbonizate.

Au apărut imediat pompierii, salvarea, conducerea Combinatului şi, bineînţeles, ceva mai târziu şi Securitatea.

În explozie s-au rupt şi nişte conducte de aburi, toată instalaţia era în ceaţă, se vedea doar un rezervor cuprins de flăcări, la ultimul nivel al construcţiei metalice alăturată coloanei care a explodat. Ştiam ce era în acest rezervor, un produs extrem de sensibil la temperaturi mari şi cu potenţial de explozie egal cu al dinamitei. Era vorba de un hidroperoxid de cumen, un precursor al fenolului şi acetonei.

Ştiind că acest rezervor era izolat termic pe exteriorul său, am apreciat la circa 10 minute timpul până la explozia lui, am înşfăcat un extinctor de incendiu şi am început să urc cele 4 nivele până la acel rezervor. Directorul tehnic, Davidescu-Leul, ascuns în spatele unui stâlp din beton (probabil se aştepta la o explozie a acestui rezervor), striga la mine, “Şvaaaarţ, nu te urca!!!” În spatele meu, alerga un bun prieten şi coleg de-al meu de la Şcoala de Arte si Meserii din Iasi, Zmeu Traian, să mă reţină, dar nu degeaba am făcut sport, eram greu de prins. Adevărul este că abia când am intrat în zona de ceaţă densă de aburi, amestecaţi cu hidrocarburi, m-a cuprins o îndoială dacă nu cumva riscam prea mult. Dar în acelaşi timp mă consolam cu gândul că mai este suficient timp până la explozie. Am ajuns la ultimul nivel, am pornit extinctorul cu bioxid de carbon şi am stins flăcările de pe acel rezervor. Între timp au intrat în acţiune şi cele 4 maşini de pompieri, cu jeturi de apa care m-au udat până la piele.

Când am coborât, Leul m-a luat în primire, aşa cum ştia el mai bine – cu ocărî şi înjurături. Au apărut şi specialiştii sovietici care locuiau în celălalt capăt al oraşului şi a început o anchetă asupra cauzelor incidentului. Şeful ruşilor, ing.Stepanov V.I., spunea că şi la ei a explodat o coloană de oxidare a hidroperoxidulu, dar la baza ei, cum este şi normal, pentru că la bază se află stocul de produs lichid supus distilării. Iată deci că la români şi exploziile erau anormale şi nu se conformau cu exploziile de la prietenii sovietici…

Pompierii au fost premiaţi de comandantul lor şef pe ţara, nu ştiu care general, dar pe lista de premiaţi am fost trecut şi eu.

Cum era şi normal, în ancheta care a urmat rolul principal l-a jucat Securitatea care căuta, ca întotdeauna in asemenea situaţii, vinovaţii.

Noroc că ruşii au făcut declaraţia că explozia era “anormală” şi deci nu exista vreo greşeală de manevrare sau de operare, cu atât mai mult că acest utilaj era si oprit din funcţiune pentru reparaţii de mai multe zile.

Ştiind că toate utilajele din zona de oxidare a hidro-peroxidului de cumen sunt executate din materiale inoxidabile, am emis în glumă o ipoteză precum că din timpul realizării investiţiei cineva a uitat o cheie din oţel carbon obişnuit undeva în zona vârfului coloanei şi asta ar fi putut iniţia o explozie. Eu, “in glumă”, ei au lut-o în serios, şi acest motiv a şi fost consemnat în concluziile anchetei (s-a notat prezenţa oxidului de fier).

Partea sovietică ne-a făcut cadou o sursă radioactivă cu radiaţii gamma, foarte utilă pentru radiografierea sudurilor importante, procedeu mai scump decât controlul cu ultrasunete sau cel cu amoniac şi fenolftaleină utilizat până atunci. Am fost însărcinat sa plec la Ungheni, să preiau şi să însoţesc această sursă până la Oneşti. La Ungheni mă aştepta un vagon de marfă gol, doar cu un cilindru din plumb, fixat în mijlocul vagonului, cu sursa radioactivă în acest cilindru şi, bineînţeles, cu afişe cu capul de mort pe toate laturile vagonului. Eu călătoream în locomotivele trenurilor de marfă (pasiunea mea din totdeauna – locomotivele) şi la fiecare staţie unde dura mai mult staţionarea vagonului, mergeam la şeful de gară să-l avertizez că toţi bărbaţii din zonă o să devină sterili dacă reţine mai mult acest vagon… Am ajuns în felul acesta la Oneşti aproape fără opriri.

Adevărul era că de fapt sursa închisă nu scapă deloc radiaţii în exterior, ea este periculoasă numai pe timpul expunerii ei în faţa unei suduri. Responsabilul de la Oneşti cu această sursă, un alt fost coleg de al meu de la Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi, Nichita Paul, a murit de cancer după câţiva ani de exploatare a acestei surse. Tot de cancer se presupunea că au mai murit câţiva oameni de la întreţinerea utilajelor cu substanţe cancerigene.

De fapt, nu numai în chimie, ci peste tot unde nu se respectă strict normele de protecţie a muncii, oamenii pot fi accidentaţi sau chiar să-şi piardă viaţa.

Toată lumea ştie că la explozia de la Cernobîl au murit imediat 56 de oameni şi ulterior, din cauza radiaţilor, încă 2.500 de persoane (pe timp de pace!).

În scurt timp ajunsesem un fel de “om bun la toate” şi eram solicitat la început de şefii mei, mai târziu de şefii mari de la Partid şi Guvern, să merg să dau asistenţă tehnică, în diverse locuri, pe diverse probleme. Cred că am avut norocul să găsesc soluţii aproape în toate cazurile în care eram implicat.

Eu găseam soluţiile tehnice prin gândire logică şi din experienţa, şi de multe ori mă întrebam de ce unii specialişti nu pot sau nu ştiu să analizeze în profunzime anumite probleme.

De exemplu, m-a dus secretarul municipal de partid la Termocentrala pe cărbune din Oneşti, unde un utilaj de bază nu mai mergea din cauza cuplajului hidraulic al unei suflante imense pentru gazele de ardere. Cuplajul hidraulic transmite mişcarea fără organe mecanice în contact, pe principiul rezistenţei hidraulice a turbioanelor de ulei create artificial de paletele mecanice cu cupe, a două rotoare care nu se ating între ele. Ceea ce nu au făcut specialiştii din Termocentrală era să-şi dea seama de importanţa vâscozităţii uleiului din acest tip de cuplaj. Imediat ce am cerut schimbarea uleiului cu un ulei cu vâscozitate mai mare, cuplajul a intrat în regim normal de funcţionare.

Sau la uscarea pe benzi a cauciucului sintetic, în nişte cuptoare tunel, oricât de mult măreau debitul de aburi de încălzire, în spaţial de uscare nu se ridica temperatura,. Necunoaşterea proprietăţilor aburului, în speţă a faptului că aburul cedează multă căldură numai când condensează, altfel, atunci când este în regim de abur supraîncălzit, el se comportă doar ca un gaz inert oarecare. A fost suficient să opresc procesul de uscare prin închiderea totală a aburului şi să-l pornesc din nou, dar cu un debit limitat, fără a depăşi capacitatea de condensare a oalelor de condens, şi uscarea a început să meargă strună.

La un moment dat s-a blocat funcţionarea unui transportor de granule prin vibraţii de la Grupul Petrochimic Piteşti, şi “tovarăşa” Acad.Dr.Ing. a dispus ca cineva de la Oneşti, unde funcţiona un asemenea utilaj, să meargă să dea asistenţă tehnică. Bineînţeles că a căzut măgăreaţa pe mine şi am fost trimis în delegaţie să rezolv problema. Tampoanele de cauciuc de la mecanismul de vibrare erau făcute de ei, dintr-un cauciuc prea dur, şi luau foc în contact cu arcurile lamelare din oţel. Nu a trebuit decât să cer execuţia unor tampoane din cauciuc mai elastic şi să se înlocuiască lamelele de arc din oţel cu pachete de lamele din lemn! Şi s-a rezolvat “problema”.

La punerea în funcţiune la Rafinăria Oneşti a unei instalaţii de producere a benzenului din toluen, în prezenţa ministrului chimiei, Nae Caranfil, acesta mi-a cerut să fac o ultimă verificare a acestei investiţii înainte de a se aprinde cuptorul de încălzire a hidrogenului (el ştia că rezolvasem câteva probleme dificile la o instalaţie similară de la Combinatul de cauciuc).

La verificare am depistat o greşeală gravă legată de libertatea de dilatare termică a conductelor principale, neobservată de specialiştii de la IPROCHIM la verificarea acestui proiect, întocmit parţial de proiectanţi mai puţin experimentaţi din acest institut. Dacă nu o observam, această greşeală ar fi condus la explozia reactorului imediat după încălzirea lui la temperatură de lucru.

Alt exemplu de accident imprevizibil este cazul unui sudor care trebuia să sudeze ceva la o înălţime de 2 metri şi s-a suit pe un butoi gol de carbid unde şi-a început munca. Butoiul era aşezat pe pământ umed şi resturile de carbid au generat acetilenă care, după un timp de acumulare, a explodat de la o scânteie a aparatului de sudură. A urmat o explozie, sudorul a fost aruncat în sus, şi izbit cu capul de estacadă, fiind rănit grav şi devenind invalid. Nicăieri în normele de protecţie a muncii nu este prevăzută expres o asemenea situaţie.

Din neglijenţă, se produc cele mai multe accidente, şi la muncă şi acasă!

Iată două cazuri sugestive:

1. Un electrician face reparaţii la o celulă de distribuţie a curentului de 6/0,4 kV, pune scara de acces în dreptul celulei respective, o deconectează, face reparaţia, iese şi se duce să verifice ceva la transformatorul de afară. În timp ce lipsea, un alt electrician, din aceeaşi echipă, are treabă la o celulă vecină, mută scara de alături spre celula lui, intră, verifică şi pleacă. Primul electrician se întoarce, intră pe scară, în celulă, şi este carbonizat instantaneu de cei 6.000 de Volţi.

2. Tot un electrician repară un motor electric într-o instalaţie cu pericol de explozie, după care, fără să pună la loc capacul de etanşare antiexploziva al cutiei de borne al acelui motor, porneşte motorul, se produc scântei la borne, secţia explodează (I-14), schilodind pe viaţă 4 persoane.

Şi un caz de incompetenţa tehnică, poate produce accidente grave.

Nu se ştie cine a făcut o glumă proastă şi îl anunţă prin telefon pe un şef de instalaţie (ing. Roşoga), că vine inspecţia tehnică ISCIR sa-i verifice un rezervor de 200 m.c. şi că el trebuie să-l umple cu apă şi să ridice în el presiunea până la 6 atmosfere. Fără o minima gândire acesta se execută şi, ca rezultat, rezervorul este distrus înainte de a ajunge la 6 atmosfere, din simplul motiv că acel rezervor era doar pentru depozitare prin umplere, adică funcţiona la presiunea atmosferica.

Cazurile prezentate sunt reale, le pot confirma cei din Oneşti, care le cunosc.

Nu eram membru de Partid până în 1987, când primul secretar al municipiului Oneşti a trasat o sarcină comitetului uzinal să fiu “primit”. Este interesant că la şedinţa solemnă de primire, secretarul de Partid al birocraţilor din Combinat, ing. Zaharia, s-a opus, spunând că “nu putem fi siguri că tovarăşul Sfartz nu ne va trăda şi va fugi în Israel”. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de intervenţia unui şef de echipă de sudori, Dragomirescu Petre, care i-a dat peste nas lui Zaharia, spunând că dacă vreun inginer merită să fie membru de Partid, acela trebuie să fie Sfartz şi nimeni altul. Mă cunoştea din perioada de investiţii, când eram “meşterul” lor. Pentru mine a fost un act de “conformitate”, la fel, cred, ca şi pentru celelalte 2 milioane de membri de Partid.

În 1967 am fost scos din exploatare – eram pe funcţia de inginer-şef termo-energetic – şi am fost numit, la cererea mea, ca Şef Atelier Proiectare Piese Schimb. Şeful de Secţie de Proiectare, formată din două Ateliere, cel Tehnologic (chimic) şi cel de Piese de Schimb, era ing. Corbu Emilian, un specialist cu multă experienţă practică, acumulată din activitatea lui anterioară la fabricile de explozibili de la Ucea şi Făgăraş.

Ca urmare a acelor activităţi Corbu a facut un cancer la gât, a fost internat la Spitalul Municipal şi moare sufocat după ce-i cade masca de oxigen în timpul nopţii şi nu era nici o soră medicală în preajmă care să-i o repună pe figură. Tot neglijenţă în muncă se numeşte.

Am regretat profund, împreună cu toţi cei 5.000 de salariaţi ai Combinatului, această pierdere.

Dar întotdeauna viaţa merge înainte, am fost numit eu în locul lui şi de atunci, vreme de 22 de ani, am condus întregul sector de Proiectare pentru o zonă care cuprindea Fabrica chimică Mărăşeşti şi Combinatele chimice de pe toată Valea Trotuşului, inclusiv Rafinăriile din Oneşti şi Dărmănesti.

Experienţa câştigată prin traduceri, experienţa din munca pe şantier, experienţa de exploatare a diverse instalaţii m-au făcut să mă simt cel mai bine, la locul meu, pe acest post. Oficial, aveam acum dreptul să mă implic nemijlocit în absolut orice domeniu de proiectare, nemaiavând importanţă că am avut studii universitare numai pe profil mecanic.

Pe lângă sarcinile curente de serviciu – proiectarea de noi instalaţii – făceam şi “muncă voluntara” la diverse solicitări ale Partidului, şi nu numai.

Astfel, am fost solicitat de Episcopia Romanului şi Bacăului să refac proiectul arhitectului Manolescu pentru repararea Bisericii lui Ştefan cel Mare din Borzeşti, acea biserică unde pe locul altarului a fost un stejar, unde prietenul lui Ştefan cel Mare, din copilăria lor, legat fiind in joacă de acest copac, a fost săgetat de un turc (cf. legendei).

Am refăcut proiectul astfel încât să nu rămână nici o urmă din efectele cutremurului din 1977 care a rupt acest monument în trei tronsoane separate şi am urmărit lucrările până la inaugurarea cu fast, în prezenţa Episcopului Iftimie al Romanului şi Bacăului. În faţa întregii asistenţe, episcopul mi-a pus mâna pe cap, şi a spus “Fie binecuvântat acest cap”, schimbând prin acest gest percepţia antisemită a multor credincioşi creştini care ştiau că sunt evreu.

Episcopul Iftimie a fost, şi încă mai este, la cei 98 de ani ai săi, un erudit în arheologia artefactelor şi monumentelor iudaice, temă pe care am purtat discuţii cu Preasfinţia Sa la masa care a urmat acelei inaugurări.

Tot prin muncă voluntară am proiectat şi realizat, până la punerea în funcţiune, un grup de recuperare a sănătăţii, cu bazine încălzite de apă şi saramură pentru reumatici şi cu toate amenajările necesare. Apoi, a urmat o sală Polivalentă cu 3.000 de locuri, inaugurată sub numele de “Nadia Comaneci” abia în 2011, şi încă o sală Polivalentă, de 6.000 de locuri, neterminată până în ziua de azi.

Tot prin muncă voluntară am proiectat un stadion de fotbal şi o instalaţie de nocturnă pentru terenul de handbal din Oneşti.

În cadrul obligaţiilor de serviciu am proiectat şi realizat, împreună cu toţi colaboratorii mei, peste 20 de instalaţii chimice noi sau modificări esenţiale la instalaţiile vechi, în regim de modernizare tehnologică.

După “revoluţie”, Combinatele şi Rafinăria din Oneşti au intrat în criză, pentru că nu ştiu ce mână criminală dispunea ca ţiţeiul din Moineşti, existent în cantitate suficientă pentru funcţionarea industriei trotuşene, să fie dirijat cu prioritate spre Rafinăriile din Midia şi Piteşti.

Totuşi, Combinatul de Cauciuc a mai funcţionat câţiva ani buni, pe baza unui proiect întocmit de Secţia mea de proiectare, pentru recuperarea deşeurilor de cauciuc de la staţiile de epurare a apelor chimic impure, în care de-a lungul anilor s-a acumulat o cantitate imensă de granule de cauciuc şi mase plastice, precum şi construirea unei fabrici de benzine pe baza benzenului cocso-chimic de la Siderurgicul Galaţi.

Din anul 1990 m-am privatizat, mai întâi cu tot serviciul de proiectare, apoi, din 1994, pe cont propriu, trecând la proiectarea asistată pe calculator, unde reuşeam să fac lucrări de proiectare, singur, la aceiaşi complexitate cu ceea ce făceam înainte cu întregul serviciu, cu un personal de 67 de specialişti.

În acest sistem, deja capitalist, am realizat proiecte şi am predat obiectivele la cheie, conducând toate fazele de execuţie şi de punere în funcţiune, pentru:

– o instalaţie de fabricare a aromelor sintetice, după o licenţa SUA;

– o fabrică de aditivi de octanizare a benzinelor, MTBE (metil-terţ,butileter), pentru care, în calitate de coautor împreună cu un colectiv de cercetători conduşi de ing. Muja Ilie, avem brevetul cu nr.106.395 CI;

– o fabrică de benzine superioare la Rafinăria Darmanesti, brevet publicat în RO-BOPI nr.5/2001 (Buletin Oficial de Proprietate Industrială) împreună cu Dir. Gen. Anastasiu Valentin şi Poenaru Eugen, un patron care nu mi-a plătit integral drepturile pentru acest proiect;

– Fabrica de bere “Oneşti”;

– Fabrica de Nutreţuri Combinate (FNC), Avicola Slobozia;

– Fabrica de Nutreţuri Combinate, Avicola Babadag, neterminată din lipsă de fonduri;

– Fabrica de Nutreţuri Combinate SUINTEST Focşani.

Mi-am încheiat activitatea profesională în anul 2003, la vârsta de 70 de ani, având disponibilă întreaga capacitate de muncă, deşi am ieşit formal la pensie la vârsta de 57 de ani (efectul Iliescu-Roman!). Ca mine sunt mii de specialişti-pensionari de care statul român s-a debarasat prea timpuriu, renunţând la o experienţă inestimabilă şi utilă ţării, pentru a importa, când are nevoie, inteligenţă şi experienţă străină, scumpă, cu nimic mai presus de cea acumulată de specialiştii români.

Acest articol a fost publicat duminică, 14 aprilie 2013 la rubrica Mentalitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.